Pentru că noi toți continuăm alergarea spre Înviere a mamelor noastre. Chiar când ele dispar vederii noastre noi alergăm, alergăm spre Domnul Înviat în numele lor. Tăcutele de frica morții. Tăcutele de moarte. Când spunem așadar „Hristos a Înviat!” trebuie să știm că o facem în numele tuturor femeilor care stau temelie vieții noastre, mame, bunici, străbunici…
Simți graba mironosițelor. Caută să șteargă cu Mir scuipatul omenirii. Sunt curajoase la limita cunoașterii de acum. Probabil că pe atunci, când moartea locuia în cetate, curajul lor era obișnuit. Nu înfruntă nici pe romani și nici miliția templului, nici frisonul de răcoare al zorilor și nici zona necunoscută – asupra căreia trăseseră cu ochiul (Marcu 15, 47) din același motiv practic – ci înfruntă ura ce răscolise și oasele lor precum ale Învățătorului. Li s-a părut prea puțin cele împlinite ca ritual și căutau să împlinească ritualul. Spre deosebire de cei din casa lui David, asupra morții cărora se decidea la trei zile prin punerea mahramei pe fața lor, Hristos nu beneficiază de „clemența” celor de la Templu nici după moarte. O piatră fusese îndată prăvălită. În fond, nu-i interesa învierea unui Răstignit în aclamațiile unei mulțimi scăpate, parcă, din iad de tatăl minciunii, scrie doxologia.ro.
Alergarea lor vindecă comoditatea lumii în a face rău. Ele vin la Mormânt înfruntând, mai curând, întunericul și nu zorii. Merg grăbit să vadă, să mângâie și să înțeleagă. Sigur. Era o datorie a ucenicilor dintotdeauna în neamul lui Israel de a veghea la înmormântarea Învățătorului ce-i crescuse. Dar când Rabbuni este executat public de înfocații apărători ai comodității fără Duh, ele aleargă. Mișcarea lor dinamică ne aduce aminte de oameni cărora le era dor. În fond, sunt primele zile după ani buni de peregrinări în care nu auziseră glasul Lui. Că nu e simplu ceea ce fac înțelegem din Evanghelia duminicii trecute. Ucenicii stăteau strânși laolaltă „de frica iudeilor” dincolo de pragul porții din cartierul Esenienilor, în locul unde, cel mai probabil, prânziseră până către cină cu Iisus în Joia ce trecuse. Ei se ascund, iar femeile se expun. Dar pe cale nu e nimeni. Nimic nu le oprește alergarea. Nici piatra, singura lor grijă reală, și nici ostașii. Aceștia fugiseră de Înviere și acum făceau ceea ce știau cel mai bine. Se lăsau mituiți. Se tocmeau. Unul dintre textele apocrife spune că primeau banii lui Iuda ce purtau pe ei rugina trădării. Cum mereu vor purta banii oricărei tocmeli pe seama vieții oricărui om.
Aleargă la Mormânt și intră în acesta. Dar în locul oamenilor care trebuiau să ateste moartea unui om din neamul lui David se află un Înger – tânăr îmbrăcat în veșmânt alb – care le vestește o altă realitate decât cea așteptată: Învierea! Sigur că nouă, azi, la mii de ani de atunci, ne este mai accesibilă icoana Învierii și conținutul ei. Dar lor, lor trebuie că le va fi fost foarte, foarte greu. Și le-ar fi fost imposibil fără acest tânăr plin de Lumina care tocmai ce izbucnise din adâncul morții. Gureșele alergătoare în lumina zorilor amuțesc de teama Luminii. Le vine a crede, dar se tem că nu vor fi crezute de cei din ucenicia comună. În fond, femeile nu aveau drept la vorbire publică asupra unor probleme teologice. În dimineața aceea, ele primesc dreptul fundamental de exprimare a unui adevăr revelat. Și astfel se vindecă și greșeala Evei de a se avânta în discuții cu diavolul pe seama binelui și răului, pe seama cunoașterii lui Dumnezeu. Alergarea aceasta vindecă de frică și muțenie partea din omenire care suferă, crede suferinței și poartă mereu mirul spre alinarea acesteia ori spre pecetluirea împlinirii ei.
Aleargă femeile mironosițe la Mormânt. Mirul din mâinile lor se revarsă până astăzi în striațiile de har ale Bisericii. Pentru că noi toți continuăm alergarea spre Înviere a mamelor noastre. Chiar când ele dispar vederii noastre noi alergăm, alergăm spre Domnul Înviat în numele lor. Tăcutele de frica morții. Tăcutele de moarte. Când spunem, așadar, „Hristos a Înviat!” trebuie să știm că o facem în numele tuturor femeilor care stau temelie vieții noastre, mame, bunici, străbunici…
De aceea Învierea nu poate fi trădată. E o datorie să o vestim cei ce o mai putem face pentru cei care, în alcătuirea smerită a lutului, așteaptă cuminți să ne răspundă: „Adevărat, adevărat a Înviat!”. Aleargă femeile mironosițe, spunându-ne simplu: Nu stați! Comoditatea nu e formă de preamărire a lui Dumnezeu!
Alergă femeile mironosițe. Să mergem cu ele. Să vedem. Să mărturisim!
