Spre deosebire de Varlaam, înaintaşul său, care alcătuise doar câteva stihuri, publicate în Cazania, Dosoftei a versificat şi a compus diferite alte versuri, motiv pentru care cercetători ai culturii noastre vechi îl consideră drept unul dintre cei mai mari ctitori ai literaturii române, trecându-l printre cei dintâi poeţi ai noştri. Până la Dosoftei, în Moldova, nu apăruse nici o carte de cult. Prin mijlocirea cărţilor de cult tipărite de Dosoftei, se puteau oficia, în întregime, slujbele solicitate de credincioşi, ca şi Liturghia, scrie doxologia.ro.
Traducerea şi tipărirea „Liturghierului” încununează opera sa. Prin argumente de autoritate, Dosoftei a arătat că Biserica Ortodoxă n-a fost împotriva utilizării limbilor naţionale în cult. „Psaltirea de-nţăles”, „Psaltirea slavo-română” – tipărită la Iaşi în 1680 are unele semnificaţii deosebite de ordin cărturăresc. La versificarea psalmilor lucrase 5 ani. Înainte de a începe versificarea, Dosoftei pregătise psalmii în proză, deci între 1660 – 1668, pe când era episcop la Roman.
Studiind limba scrierilor lui Dosoftei, criticii literari au făcut diferite observaţii, reliefând particularităţile ei de ordin fonetic, gramatical şi lexical şi arătând care este contribuţia acestui ierarh în Istoria limbii române. Dosoftei a tradus, îndeosebi, după texte din greacă. Chiar dacă în traducerile sale se resimte pe alocuri topica prototipurilor, construcţia frazei este limpede, fluentă, firească. Alternanţa între formele vechi şi formele noi, utilizarea unor elemente de vocabular împrumutase din alte limbi, glosările marginale la unele cuvinte străine, reliefează această preocupare a ierarhului de a lămuri ceea ce se părea mai greoi.
„Psaltirea în versuri”, operă realizată prin eforturile mitropolitului Dosoftei pentru veacul său şi pentru cele viitoare, impune atât de mult ca eveniment literar, încât problemele de istorie literară, rămân pe al doilea plan. Prin meşteşugul său artistic, prin tehnica versificaţiei, Dosoftei şi-a fixat un loc de cinste în istoria culturii române vechi. Unii istorici literari au văzut în el pe cel dintâi poet cult al nostru. „Viaţa şi petrecerea Svinţilor” şi „Psaltirea în versuri” – adevărate monumente literare, în contextul condiţiilor cărturăreşti ale secolului al XVII-lea, privite din unghiul de vedere al ortodoxiei, rămân scrieri prin care s-a urmărit îndrumarea religios-morală a credincioşilor în atmosfera acelui secol, încărcată de discuţiile şi controversele teologice interconfesionale de atunci.
