De mai bine de 30 de ani Biserica noastră își îndreaptă atenția în ziua de 5 octombrie asupra personalității marcante a teologului Dumitru Stăniloae. Viața lui curată și opera sa vastă și-au pus amprenta pentru totdeauna asupra modului de a armoniza în viața unui preot învățătura cu făptuirea. În acest sens, Lidia Stăniloae, fiica părintelui, mărturisea faptul că el poseda un echilibru desăvârșit în comportament și în exprimare. „Nu-i plăceau gesturile stridente, afirmațiile teatrale, falsele eroisme spectaculoase care de cele mai multe ori dovedesc inconștiență și lipsă de imaginație, scrie Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.
Așa cum urca pe cărăruile înguste de la munte, domol, cu răbdare, așa înfrunta și greutățile, fără să se precipite din echilibrul lui sănătos, fără să facă concesii. L-am văzut deseori îngrijorat, amărât, ostenit, dar niciodată pierzându-și cumpătul. Chiar dacă se temea, nu lăsa frica să-l copleșească, să-i înăbușe judecata. Trăia cu o fermitate blândă, neostentativ, neabătându-se o iotă de la convingerile lui” (Lidia Stăniloae, Lumina faptei din lumina cuvântului,Ed. Humanitas, București, 2000, p. 218).
Lecturând câteva din scrierile părintelui Dumitru, mai ales articolele cuprinse în volumele „Cultură și Duhovnicie”, regăsim îndrumări prețioase pentru preoții tineri, pentru cei aflați în situații complicate, pentru cei lipsiți de tact, pentru cei suferinzi și pentru multe alte stări prin care poate trece un preot.
Cuvântul cheie care se regăsește în majoritatea articolelor legate despre preoție o reprezintă faptul că preotul este un hristofor, un purtător de Hristos în vremuri bune și în vremuri grele. Această calitate îl ajută pe preot să înțeleagă faptul că viața lui nu poate fi trăită la întâmplare, ci cu trezvie și cu jertfă. Aceasta presupune uitare de sine, pentru binele celorlalți, micșorare de sine și slujire a tuturor, după modelul Mântuitorului (Pr. dr. Dumitru Stăniloae, Hristos și preotul,în „Cultură și Duhovnicie, vol. I, Ed. Basilica, București, 2012, p. 620).
În viziunea renumitului teolog, preotul nu poate fi desprins nicio clipă de trăirile păstoriților săi. Bucuriile enoriașilor sunt și bucuriile lui, iar suferințele lor devin și suferințele lui. Această identificare a preotului cu păstoriții săi presupune dobândirea inimii de părinte. Sau mai precis: a fi un tată cu inimă de mamă.
Pentru a fi mereu conectat la Dumnezeu și la poporul pe care îl slujește preotul trebuie să se primenească trupește și sufletește și să se roage stăruitor către Dumnezeu. „Numai preotul permanent pătruns că stă într-o deosebită apropiere de Dumnezeu, tremură, cunoscându-și nevrednicia și știind că Dumnezeu, ca cel Atotștiutor, ca cel Atotputernic, e foc mistuitor pentru cel ce nu se apropie de El întru curăție și smerenie” (Pr. Dumitru Stăniloae, Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului, în Mitropolia Olteniei, an IX (1957), nr. 5-6, p. 300). Astfel, prin smerenie, preotul deprinde gândul lui Hristos (a se vedea Filipeni 2, 5-10) și modelul său de întreită slujire (sacerdotală, pedagogică și profetică).
În predicare preotul trebuie să fie concentrat asupra textului biblic, iar exprimarea trebuie să fie adecvată auditoriului. Părintele „vorbea pe înțelesul tuturor, fără trucuri oratorice pentru a impresiona pe ascultători. N-avea nevoie de ele. Nu-și repeta gesturile în fața oglinzii, nici nu folosea expresii stereotipe și lacrimogene, ca să facă babele să plângă” (Lidia Stăniloae, op. cit., p. 242). Totodată, preotul nu se poate așeza în prim-plan pe sine pentru că „singurul preot în sine este Hristos, iar noi suntem ecourile vocii Lui, undele propagatoare ale faptelor Lui mântuitoare” (Pr. Dumitru Stăniloae, Jertfa, esența preoției, în „Cultură și Duhovnicie”, vol. III, Ed. Basilica, București, 2012, p. 29).
Lucrarea preotului devine roditoare și eficientă dacă slujirea este fără superficialitate. Aceasta nu poate fi simulată sau contrafăcută! Autenticitatea este un element esențial pentru autoritatea lui în mijlocul comunității căreia îi slujește. Însuși părintele era un om autentic în toate lucrările sale după cum mărturisesc cei care l-au cunoscut: „La prima vedere n-avea absolut nimic impresionant când slujea. Dar după ce meditai asupra modului cum slujea, îți dădeai seama că cel mai important era autenticul. Slujea ca și când ar când ar fi fost un preot simplu de la sat, cu pregătire teologică modestă” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte, în „Părintele în „Părintele Dumitru Stăniloae – mărturii și evocări“, arhim. Timotei Aioanei, preot Nicoale-Cristian Câdă, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2013, p. 4).
Pentru a fi autentic, preotul este chemat să acorde o atenție deosebită preocupărilor adiacente slujirii preoțești. „Dacă complexul preocupărilor și actelor nepastorale e prea străin sau chiar incompatibil cu funcțiile preoțești, trecerea de la un plan sufletesc la altul se va face anevoios și nedeplin” (Pr. Dumitru Stăniloae, Gospodăria preotului, în „Cultură și Duhovnicie”, vol. I p. 474).
În contextul celor afirmate, părintele Dumitru Stăniloae sublinia faptul că preotul nu se poate dezice de calitatea și de demnitatea sa în nicio împrejurare. Aceasta îl onorează, dar îl și responsabilizează.
Preoția nu vine numai cu obligații și cu poveri pentru preot, ci îl propulsează și îi oferă nenumărate împliniri. „Eroismul preoțesc implică ambiția sfântă de-a face prin tine pe Hristos venerat, dorit, iubit de oameni, de a te sfinți pe tine, prin Hristos, pentru a-L reflecta pe Hristos” (Pr. Dumitru Stăniloae, Eroismul preoțesc, în „Cultură și Duhovnicie”, vol. II, p. 33).
Preotul este un apostol, un exponent al generației sale și un far călăuzitor al comunității căreia îi slujește. „Misiunea preotului în viața neamului, înțeleasă astfel, covârșește enorm misiunea oricărei altei tagme. Cine este zi de zi în mijlocul poporului sfătuindu-l în fiecare împrejurare mică și mare a vieții, luminându-l în toate problemele directe sau indirecte de care se lovește, mângâindu-l, întărindu-l și ajutându-l la necaz, dacă nu preotul? Cine are autoritatea de natură nu numai omenească și toate mijloacele sufletești și harice, să cârmuiască viața zilnică a credincioșilor pe care o are preotul? Și cine are o țintă atât de clară, de sigură, spre care să cârmuiască viața credincioșilor ca preotul? (Pr. Dumitru Stăniloae, Misiunea preotului, în „Cultură și Duhovnicie”, vol. I, p. 846).
Povățuirea credincioșilor este o lucrare sfântă și sfințitoare. Având în grijă credincioși cu o diversitate de caractere și de provocări, preotul are un teren prielnic pentru a înfăptui binele. Acesta are ca scop bunăstarea enoriașilor, iar prin aceasta mântuirea preotului. Binele dedicat credincioșilor nu are ca temei doar bunăstarea materială a acestora, ci, mai ales, împlinirea spirituală a credincioșilor. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae îndemna: Rugați-vă pentru cei ce nu se roagă! Și câți sunt azi acei ce nu se roagă! Nu e durere care să nu-și găsească alinare prin rugăciune. (…). Ea aduce nu numai mângâierea, ci și bucuria. În rugăciune se trăiește preludiul vieții eterne, ea aduce primele parfumuri ale patriei cerești în care nădăjduim să ajungem (Pr. Dumitru Stăniloae, Sublimitatea preoției, p. 298).
Înțelegem din cele precizate faptul că viața preotului presupune o armonizare desăvârșită între cuvântare și făptuire. Preotul nu poate trăi vreo clipă fără a avea gândul lui Dumnezeu și gândul la păstoriții săi. Preocuparea atentă față de viața lui duhovnicească și față de sporul duhovnicesc al enoriașilor săi îi pot oferi preotului perspectiva unei împliniri a slujirii sale și dobândirea fericirii în Împărăția lui Dumnezeu.
Pr. dr. Filaret Ruscan
