În Biserica Ortodoxă, canonizarea unui sfânt nu înseamnă doar înscrierea unui nume în calendar. Înseamnă, mai ales, intrarea acelui om în rugăciunea vie a Bisericii. Iar momentul în care un sfânt începe cu adevărat să fie primit în conștiința liturgică este acela în care primește o slujbă: tropare, stihiri, canon, cântări și rugăciuni care îi spun viața în limbajul teologiei și al poeziei bisericești, precizează blog.bizanticons.ro.
În cazul Sfintei Mărturisitoare Blandina de la Iași, procesul acesta a fost unul aparte. Prin amploarea lucrării și, mai ales, prin felul în care ea pare să se fi născut firesc, aproape organic, din evlavia față de o femeie care a trăit discreția, suferința și rugăciunea până la capăt.
Volumul „Slujba și Paraclisul Sfintei Blandina (Blondina) de la Iași, Mărturisitoarea din Basarabia”, apărut la Editura ISIHIA, dezvăluie tocmai această lume mai puțin cunoscută a alcătuirii unei slujbe ortodoxe. Cu textul semnat de obștea vatopedină, iar melurghisirea aparținându-i lui Ilie-Rareș Cîmpean (Imnitor), volumul apare în colecția „În metrică bisericească”, seria „Psaltica”, dedicată lucrărilor imnografice însoțite de partituri.
Însă, adevărata poveste începe mult înainte de tipărirea cărții. Autorii mărturisesc că primele tropare dedicate Sfintei Blandina au fost scrise încă din anul 2018, într-o perioadă în care nimeni nu vorbea public despre o viitoare canonizare. Totul a pornit spontan, din admirația pentru viața ei și din forța mărturiei pe care o lăsase în urmă. Primul tropar a fost scris pe 11 ianuarie 2018. Până în iunie 2019 existau deja aproximativ o sută de tropare, iar în mai 2020 fusese alcătuit chiar și un canon întreg.
Fără să își propună inițial să scrie o slujbă completă, imnografii au continuat să adauge texte noi, astfel încât, în timp, materialul liturgic a căpătat forma unei adevărate slujbe. Astăzi, volumul cuprinde nu mai puțin de 297 de tropare originale — un număr neobișnuit de mare pentru o slujbă contemporană. Dar poate cel mai impresionant aspect este faptul că toate aceste texte sunt profund personalizate. Autorii subliniază că troparele au fost alcătuite pentru o cinstire cu totul deosebită a Sfintei, dorind să îi închine o slujbă vie care să se facă o punte de legătură între ea și noi, cinstitorii ei; din acest motiv, troparele Sfintei Blandina nu pot fi aplicate altor sfinte. Ele vorbesc concret despre deportarea în Siberia, despre răbdarea în suferință, despre lepădarea de sine, despre viața ei de rugăciune și despre legătura cu Basarabia și cu Iașul. În acest sens, slujba Sfintei Blandina este atât o creație poetică, cât și o formă de memorie istorică transfigurată liturgic – dacă putem spune așa.
Procesul tehnic al alcătuirii unei asemenea slujbe este însă extrem de complex. Textele nu pot fi scrise liber, după inspirație poetică obișnuită. Ele trebuie să respecte riguros structurile imnografiei ortodoxe: modelul irmoaselor, măsura silabelor, accentele muzicale și ritmul specific fiecărui tip de tropar.
Autorii explică faptul că au folosit cele patru mari reguli ale imnografiei bizantine: isostihia, isosilabia, isotonia și omotonia. Ce sunt acestea? Le definim pe scurt și cât mai pe înțelesul nostru, al celor mai puțin inițiați într-ale psaltichiei:
1. Isostihia – egalitatea numărului de stihuri (versuri) dintre troparul nou și modelul după care este alcătuit.
2. Isosilabia – egalitatea numărului de silabe din fiecare vers al troparului, în raport cu versul corespunzător din model.
3. Isotonia – păstrarea aceleiași distribuții a accentelor tonice în textul nou, pentru a corespunde melodiei.
4. Omotonia – așezarea accentelor exact pe aceleași poziții silabice ca în modelul melodic original.
Cu alte cuvinte, acestea sunt principiile care cer ca noile tropare să urmeze fidel structura modelului melodic după care vor fi cântate. Cu alte cuvinte, fiecare text trebuie să „cadă” perfect pe melodia bisericească tradițională. Aici se vede cât de migăloasă este o asemenea lucrare. Nu este suficient ca un tropar să fie frumos teologic. El trebuie să fie și perfect „cântabil”.
Din acest motiv, volumul include și partituri complete pentru întreaga slujbă și pentru paraclis. Melodiile sunt inspirate fie din tradiția orală aghiorită, fie din melosurile clasice ale psalticii, fie sunt compoziții noi realizate special acolo unde a fost nevoie. Practic, Sfânta Blandina nu intră doar în calendarul Bisericii, ci și în patrimoniul muzical liturgic al Ortodoxiei.
Un detaliu aparte îl reprezintă discuția despre numele sfintei. În manuscrisul inițial al slujbei a fost folosită forma „Blondina”, numele sub care a fost cunoscută în viață și în cartea memorialistică „Suferințele Mamei Blondina, o martiră a Siberiei”. Ulterior, în acord cu hotărârile sinodale, numele a fost adaptat în forma „Blandina”. Autorii explică însă că au păstrat alternativ și forma de vocativ „Blandino”, tocmai pentru a conserva sonoritatea și ritmica vechii tradiții. Această atenție pentru nuanțe arată cât de sensibil este procesul de alcătuire a unei slujbe: fiecare silabă contează, fiecare accent poate schimba echilibrul poetic și muzical al textului.
De altfel, întreaga lucrare „respiră” această grijă pentru autenticitate. Autorii spun limpede că au încercat să păstreze „duhul limbii bisericești”, evitând modernizările excesive și păstrând expresiile arhaice specifice imnografiei ortodoxe. Și poate că tocmai aici stă frumusețea acestei cărți: ea nu încearcă să adapteze Biserica la limbajul lumii moderne, ci să ridice experiența contemporană — drama deportărilor, suferința secolului XX, martiriul comunismului — în limbajul solemn și luminos al cultului ortodox.
În paginile volumului, Siberia devine pustie a răbdării. Lagărul devine loc de mărturisire. Iar femeia simplă care ștergea icoanele la Catedrala Mitropolitană din Iași devine personaj de imnografie bisericească.
Există ceva profund și emoționant deopotrivă în această transformare. Mama Blandina, care a trăit ani întregi în frig, foamete și umilință, ajunge astăzi să fie pomenită în tropare și cântări psaltice. Numele ei va răsuna la strană, în privegheri și slujbe, iar viața ei va fi purtată mai departe nu doar prin cărți de istorie sau mărturii memorialistice, ci prin rugăciunea însăși a Bisericii.
Iar când, în mai 2026, la Iași, se va cânta pentru prima dată solemn această slujbă la proclamarea locală a canonizării, credincioșii vor vedea poate doar frumusețea unei rânduieli liturgice. Dar în spatele acelor cântări stau ani de muncă, sute de tropare, delicate echilibre poetice și muzicale și, mai ales, încercarea de a pune în cuvinte ceva ce depășește cuvintele: chipul unei femei care și-a purtat crucea până la capăt fără să se despartă vreodată de Hristos.
Sursa: blog.bizanticons.ro
