Sfinţii Părinţi aşează la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virtuţilor, sau rădăcina tuturor virtuţilor. Dar oamenii de astăzi se luptă uneori din răsputeri pentru afirmarea personală în diferite domenii din viaţă. De câte ori doreşte cineva să realizeze un lucru pozitiv, esenţial şi bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirmă, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi cunoscut nu înseamnă să faci de teamă să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conştient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus să conducă, numai dacă conduce poate să fie smerit în limitele rosturilor lui, scrie doxologia.ro.
Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalţi pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ti găseşti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuşi smerit. Dumnezeu îl primeşte pe om în starea pe care i-a dat-o şi în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Dacă ar fi cineva retras, nu o să zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă aşa este firea lui, dacă aşa este chipul lui de vieţuire şi aşa este temelia existenţei lui. Este important să urmăreşti binele personal, fără să stinghereşti pe cineva din apropierea ta, adică să nu cauţi mai mult binele tău decât binele altuia, dar, în orice caz, să urmezi şi binele tău.
Nu poţi să faci abstracţie de tine însuţi, chiar dacă se pune şi problema, în anumite împrejurări, a lepădării de sine ca să poţi împlini binele pentru altul sau ca să poţi împlini porunca lui Dumnezeu. În momentul în care te-ai hotărât pentru o cale, să nu mai consideri că mai există pentru tine şi o altă cale, iar calea pe care ţi-o alegi, să o alegi cu entuziasmul cuvenit, adică să nu te căsătoreşti cu probabilitate, nici să te faci călugăr cu probabilitate, ci să fii sigur că asta ţi-e calea şi atunci nu se mai discută posibilitatea unei alte căi sau că Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine.
Noi nu ştim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar ştim ce putem face noi într-o condiţie sau alta. Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem nişte lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu şi apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfânt, cum ştie, cu fiecare dintre noi; şi daca vrea Dumnezeu să ne afirme ne afirmă, şi dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme degeaba vrem să ne afirmăm noi. Să ne gândim că Domnul Hristos după ce i-a dat putere slăbănogului, n-a căutat să fie cunoscut, să se afirme ca vindecător, ci S-a retras din mulţime, încât omul acela nu mai ştia cine l-a ajutat. E pentru noi un îndemn la smerenie.
