În aparență tăcerea este lipsa cuvintelor, a vorbirii. Dar nu înseamnă de fiecare dată același lucru, ci poate îmbrăca forme din cele mai variate: de la regret, căință, sfială și nemulțumire până la bucurie, liniște, încredere, entuziasm, în dependență de felul de a fi și de a reacționa al persoanei. Nu există un singur fel de tăcere. Și nicidecum tăcerea nu înseamnă o lipsă de comunicare, scrie doxologia.ro.
Nu mai este un secret că tăcem atunci când suntem supărați, de exemplu, când suntem nemulțumiți, indispuși, intrigați de o situație prea grăitoare și, astfel, noi alegem să tăcem. Tăcem atunci când suntem întrebători, acuzatori, curioși, atunci când suntem lipsiți de curajul de a vorbi sau când gândurile ne vin de-a valma. Mai tăcem atunci când ascultăm ploaia și tunetele și ne încearcă stări de melancolie, frică sau contemplare, tăcem în rugăciune, tăcem în suferință, tăcem și în fericire.
Tăcem în multe alte situații, demonstrativ, firesc, agresiv, nesigur sau calm. Și ne putem numi norocoși atunci când tăcerea noastră este sesizată și percepută corect de cei din jur, în special de oamenii dragi. Prin tăcere învățăm ascultarea, empatia, echilibrul și chibzuința, prin tăcere învățăm să sensibilizăm, să interesăm, să intrigăm. Tăcerea, pusă la locul și timpul potrivit, îndeamnă la dialog, creativitate și expresivitate.
Și prin toate acestea, contribuie la îmbogățirea registrului de comunicare, indiferent că e vorba de comunicarea interpersonală sau comunicarea în public. Să știi (când, cum și ce) să taci, să-ți faci timp să taci și să asculți, dar, mai ales, să nu te jenezi de tăcerea ta, fac parte în mod paradoxal dintr-o artă numită arta comunicării.
