Lăcomia şi setea de putere au provocat acţiunea de distrugere, de pustiire a lumii, care nu numai a început, dar avansează cu paşi repezi. Inconştienţa şi aroganţa au făcut ca omul să se încreadă în atotputernicia lui, în apetitul lui de a se lepăda de tot ceea ce înseamnă bine, corectitudine, cinste, respect pentru lumea în care trăieşte şi pentru semenii printre care trăieşte.
Criza e o boală care cuprinde întreg organismul lumii, ca un cancer generalizat, nu ca o suferinţă locală a unui domeniu de viaţă restrâns. Orice criză, cât de copleşitoare ar fi, cu întreaga ei suită de consecinţe catastrofale, nu este Dumnezeu, n-are atotputernicia lui Dumnezeu. Lumea nu poate fi dominată de criză decât dacă noi, oamenii îngăduim asta, dacă acţionăm astfel încât s-o aducem în mijlocul nostru, s-o punem pe un piedestal şi să ne închinăm ei.
Criza nu a creat nimic, ea distruge tot ce poate. Lumea e creaţia lui Dumnezeu. Iar noi suntem răspunzători s-o schimbăm uneori, pentru a ne îndrepta spre o nouă lume. Participând la coborâşurile şi suişurile vieţii, creştinii trebuie să aibă mai mult curaj. Convingerile că avem în cine să ne punem nădejdea ar trebui să ne dea mai mult curaj. Curajul de a primi viaţa aşa cum este, de a fi conştienţi că ni s-a dat un dar nepreţuit: acela de a avea încredere.
Curajul de a ne simţi răspunzători, de a fi conştienţi de misiunea noastră de a menţine creaţia lui Dumnezeu. Şi atunci putem înţelege că nu, criza nu poate fi ridicată la rangul de divinitate, că ea nu este Dumnezeu şi, ca atare, poate fi învinsă. Nu numai criza economică, ci criza de mentalitate, de moralitate, de integritate.
Asumându-ne viaţa cu toate încercările, cu bucuriile şi cu durerile ei, certitudinea că Dumnezeu este totdeauna alături de noi ar produce o spărtură de albastru în cerul pe care noi l-am acoperit de nori.
Sursa: doxologia.ro
