Virtutea şi păcatul sunt două aspecte specifice orizontului omenesc. În timpul vieţii pământeşti, omul se străduie să nu săvârşească păcatul şi să se îmbogăţească cu multe virtuţi, pentru că faptele, indiferent de timp, civilizaţie, ştiinţă sau tehnică au efecte directe asupra dimensiunii eshatologice a omului, fericirea veşnică sau osânda veşnică, scrie ziarullumina.ro.
Pentru a câştiga mântuirea, omul trebuie să îşi conformeze viaţa cu preceptele evanghelice şi să nu săvârşească păcatul, pentru că fapta cea rea îl robeşte pe om şi îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semenii săi. Sfânta Scriptură numeşte păcatul: fărădelege, nedreptate, cădere, cale a morţii în locul căii vieţii. Păcatul nu reprezintă numai încălcarea unei legi, ci este un eşec existenţial. Păcatul este „întinarea veşmântului nestricăciunii“. El face sufletul sclav al trupului şi înlănţuieşte sufletul în trup. Toate puterile sufletului păcătosului se îndreaptă în afară, nepăsător faţă de frumuseţea dinlăuntru. Păcatul este şi „autoidolatrie“.
Chipul lui Dumnezeu din om a devenit în el idol. Păcatul constă în refuzul chipului, ca relaţie de comuniune, prin închiderea fără cale de ieşire în propria identitate. De aceea, în cugetările Părinţilor pustiei se spune că oamenii căzuţi sunt legaţi între ei spate în spate, astfel încât unul nu poate vedea chipul celuilalt. El este o alienare, o manie, care cufundă fiinţa într-o stare de iraţionalitate, mintea întunecată devenind incapabilă de a mai distinge binele de rău. Păcatul nu poate da decât moarte, golind fiinţa de substanţa ei. Adam fusese destinat să devină Dumnezeu după har, prin participarea la Dumnezeu Însuşi.
Omul păcătos a vrut să devină dumnezeu prin el însuşi, să se auto-îndumnezeiască şi în aceasta constă păcatul său. Despărţit de izvorul a tot ce înseamnă viaţă, omul se prăbuşeşte în moarte: moartea trupului său şi moartea sufletului său. Înainte de moartea trupească am fost supuşi morţii sufleteşti, adică despărţirea sufletului de Dumnezeu. Oamenii au fost goliţi de gândul la Dumnezeu şi s-au întors spre cele ce nu sunt, deoarece cele rele sunt cele ce nu sunt, întrucât s-au despărţit de Dumnezeu şi s-au golit şi de existenţă.
Depărtându-se de Dumnezeu şi negândindu-L şi nerecunoscându-L, omul se depărtează de natura sa firească şi de adevărata sa menire, care este asemănarea sa cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt, şi îşi perverteşte astfel toate facultăţile care, în chip firesc, sunt îndreptate spre Dumnezeu. Păcatul îl face pe om să îşi abată năzuinţele bune sădite în firea sa de la adevărata lor ţintă. Prin păcat, omul se rostogoleşte în rău, devine nestatornic şi cade într-o neorânduială cumplită a sufletului şi a trupului.
Păcatul înseamnă şi o înstrăinare a omului de adevărata sa condiţie, o îndepărtare de sine. Sufletul căzut în păcat uită că este după Chipul lui Dumnezeu şi ajunge afară din sine. Păcatul provoacă tulburare, rătăcire şi stricarea tuturor virtuţilor
