Fiecare om este supus într-o măsură mai mare sau mai mică înşelăciunii, datorită naturii sale neputincioase, păcătoase. Ai crezut că ai vorbit bine, că ai făcut bine – iată înşelăciunea. Ţi-ai făcut visuri despre darurile, despre talentele tale – iată iarăşi înşelăciunea. Ai primit lauda, te-ai desfătat cu ea – şi aceasta este înşelăciune. Sfinţii Părinţi deosebesc în această privinţă două feluri de înşelăciune duhovnicească în toată amploarea ei, scrie doxologia.ro.
Primul fel are loc atunci când omul începe să-şi închipuie că ÎI vede pe Domnul, pe Maica lui Dumnezeu, pe îngeri, pe duhuri şi se socoteşte vrednic de asemenea vedenii.
Al doilea fel de înşelăciune are loc atunci când omul crede despre sine că are viaţă duhovnicească înaltă, că este un extraordinar postitor, înainte-văzător, făcător de minuni, că este capabil să săvârşească nevoinţe mari, că este chemat să-i înveţe şi să-i conducă pe oameni. Acest fel de înşelăciune se numeşte părere, deoarece în acest caz omul crede despre sine anumite lucruri. Fiecare fel de înşelăciune duhovnicească este, totuşi, o stare foarte dăunătoare pentru duhul nostru.
Ea se întemeiază pe mândria duhovnicească a omului, adică tocmai pe acel păcat din pricina căruia a căzut şi primul înger. Iată de ce se străduieşte satana atât de mult să-i atragă în mândrie duhovnicească pe toţi robii lui Dumnezeu. Da, cei ce doresc să ducă o viaţă duhovnicească trebuie să se ferească cel mai mult de înşelăciune. Trebuie, în acelaşi timp, să ţii minte că înşelăciunea începe deseori fără să-ţi dai seama.
Să nu dea Dumnezeu să crezi despre tine ceva măreţ, de exemplu că te deosebeşti de ceilalţi, că ceilalţi se minunează de nevoinţele tale, că tu îi influenţezi pe oameni şi aşa mai departe. Pentru a evita această înşelăciune duhovnicească trebuie să ţii minte cu tărie că numai sentimentul pocăinţei, smerenia unită cu frica lui Dumnezeu zidesc în noi o stare duhovnicească sănătoasă. De asemenea, legătura permanentă cu părintele duhovnic pentru a duce o viaţă duhovnicească ne mântuieşte.
