Orice rău i se întâmplă omului, fie boală, fie moarte, fie sărăcie etc., trebuie privit din punctul de vedere al valorii creştine. Şi Lazăr s-a îmbolnăvit şi a murit, chiar dacă a fost prietenul lui Hristos. De aceea, omul care-L iubeşte pe Dumnezeu trebuie să suporte încercările în mod brav şi să rămână statornic în nădejdea în Dumnezeu şi în izbăvirea lui prin harul dumnezeiesc, scrie doxologia.ro.
O situaţie tristă atinge sufletul oamenilor într-un mod diferit, depinzând de starea lor duhovnicească. Omul lumesc se teme de întristare şi o confruntă prin impuls lumesc şi văitare omenească. Dimpotrivă, omul trăitor în Hristos are o înţelegere diferită, legată în general cu demersul mult truditor al desăvârşirii duhovniceşti, ale cărei elemente sunt lupta împotriva patimilor şi dobândirea virtuţilor, dar şi, în decursul acestei lupte, aşteptarea supărărilor.
Sufletul omului suferă într-adevăr, dar tratează cu indiferenţă orice durere şi nefericire, în timp ce-L simte aproape de el, înăuntrul lui, pe Dumnezeu ajutându-l şi mângâindu-l. „Sufletul încercat este aproape de Dumnezeu”, spune Sfântul Grigore Teologul. Şi Sfântul Maxim zice: „Cel ţinut de patimi rabdă cele triste, răbdătorul celor triste în Dumnezeu are nădejdea”, ca să arate confruntarea duhovnicească a unei tristeţi: „Noi întru toate suntem necăjiţi, dar nu striviţi; în stări fără ieşire, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi” (Romani 3, 3-5).
Omul trebuie să aibă încredere în Dumnezeu şi să nu-şi îndepărteze nădejdea de la El. Gândirea creştină nu-l lasă pe om să fie absorbit în întregime de lucrurile lumeşti, ci îl pune în faţa perspectivei cereşti. Astfel, oricât de mare este nedreptatea sau, în general, orice situaţie dificilă sau amară, interpretată ca nefericire sau întristare, omul credincios o confruntă cu răbdarea lui Iov, prin nădejdea sfinţilor martiri, prin dispoziţia şi nădejdea că această cruce prevesteşte învierea.
