„Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucura egalii noștri”, spunea Aristotel. Faptul că romanilor le place mai degrabă să stea la taclale decât să-și vadă de treabă, este știut. Bârfa și invidia la români, sunt adevărate sporturi naționale. Și nu ar fi chiar așa de rău, dacă avem în vedere implicarea socială, scrie doxologia.ro.
Mai aflăm părerea unuia sau altuia, ne mai interesăm sau, mai exact, ne facem că ne interesăm, de unul sau de altul, adică, într-un cuvânt (la moda azi), socializăm. Asta ar fi partea bună. Singura parte bună. Problema neplăcută este că discuția ia, cel târziu la cel de-al cincilea schimb de replici, caracterul unei bârfe. Ea nu poate fi păstrată pe o linie neutră, în care neimplicarea emoțională a participanților să primeze. Nu.
Românul nu este sănătos până nu se apucă să bârfească și, curios, o face pe de-o parte cu o teribilă nonșalanță, pe de alta, pentru el nu contează prea mult persoana luată la bani mărunți, important este să fie una. Astfel, dacă analizam cu atenție situațiile, constatăm că, de la cei mai buni prieteni la cei mai aprigi dușmani, toți sunt analizați/criticați la fel, ceea ce, la urma urmei, nu ar fi o trăsătură neapărat negativă, daca s-ar ajunge la concluzia că nu persoana contează, ci discuția în sine.
Bârfa este mai importantă decât obiectul ei. A face rău celuilalt, din simplă plăcere sau din necesitate, a fost, dintotdeauna o atitudine. Răutatea este apogeul bârfei și al invidiei. Să nu fie la noi!
