Nepăsarea este cea mai grea haină pe care o poate îmbrăca omul. Pentru a construi o lume mai bună este nevoie de implicare. Este nevoie de suflet şi voinţă. Când acestea lipsesc, vorbim de o formă tristă de rătăcire care denaturează fiinţa şi sfidează tot ceea ce o înconjoară: fie că e vorba de frumuseţi, fie că e vorba de suferinţe.
Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa. Opusul voinţei nu înseamnă rea-voinţă, ci indiferenţă. Opusul credinţei nu înseamnă rea-credinţă, ci indiferenţă. Astfel, vorbim de absenţa implicării şi a oricăror alte sentimente. Aceasta este indiferenţa. Nu mai este nici foc, nici stare, nici trăire. Este cea mai tristă absenţă. De aceea nu este nici opusul urii, fiindcă ura e o stare, un foc care mocneşte. Dar indiferenţa nu se zbuciumă şi nici nu se agită.
Ea de fapt nu arată şi nu exprimă nimic. Când eşti indiferent faţă de probleme societăţii, de natură, artă şi celelalte frumuseţi universale înseamnă că te-ai rătăcit de tine însuţi şi de lumină, iar deznodământul este cumplit. Îţi aplici cea mai grea pedeapsă. Condamnarea la întuneric. Să vezi în jurul tău lacrimi şi suferinţă şi să întorci spatele cu nepăsare înseamnă o inconştienţă fără margini. Ochi goi, suflet rece şi singurătate interioară.
Sufletul se schilodeşte când îşi pierde umanitatea şi credinţa. Dacă nu auzi strigătele de ajutor ale celor necăjiţi sau ale naturii atunci vorbim de cea mai crudă indiferenţă. Şi de un egoism inconştient. Ca să îţi fie bine trebuie să fie bine şi în jurul tău şi în lumea în care trăieşti.
De aceea trebuie să te implici şi să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a face această lume mai frumoasă şi mai caldă.
Sursa: doxologia.ro













