Omul de omenie este animat de sentimentul onoarei. Pentru el, una dintre cele mai mari griji este să își păstreze onoarea, să nu se facă de rușine. De unde și zicala: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai de rușine”.
Omul adevărat manifestă înclinația de a se pune în slujba aproapelui său, de a l situa mai presus de sine și – dacă situația o cere – de a se sacrifica pentru el. A fi om de omenie presupune să fii și o ființă iubitoare de dreptate, să nu rabzi nedreptatea care i se face semenului tău. Cel care întruchipează virtutea omeniei are o inimă largă, un suflet mare.
Cu alte cuvinte, este mărinimos. Iar a fi mărinimos înseamnă să nu răspunzi răului cu rău, să îl ierți pe vrăjmașul tău. Străbunii noștri spuneau: „Iertarea poart-o în sân, ca s o ai la îndemână”. Omul plin de omenie este o făptură modestă, conștientă de limitele ființei sale. De unde și sfatul pe care ni l au lăsat strămoșii: „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârși, nu arăta a o fi săvârșit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine”.
Omul de omenie este o ființă religioasă. Cununa tuturor virtuților omeniei este credința în Dumnezeu. Pentru un credincios, viața este un dar divin pentru care trebuie să mulțumim continuu: „Mulțumim lui Dumnezeu și de bine, și de rău”.
Sursa: doxologia.ro
