Într-o lume în care egoismul și egocentrismul reprezintă o reală problemă, este surprinzător de observat câți oameni cad în cealaltă extremă și suferă de „sindromul salvatorului”. Acești oameni devin excesiv de preocupați de a-i ajuta pe toți cei apropiați, se simt responsabili pentru alții și se învinovățesc pentru greșelile sau eșecurile celor din jur, scrie doxologia.ro.
Mulți oameni și-au asumat rolul de „suport” pentru întreaga familie. Își doresc permanent să își ajute copiii, partenerii de viață, prietenii, să îi ghideze (uneori chiar împotriva voinței celor vizați), să facă întotdeauna ceea ce este „mai bine” pentru ceilalți – chiar cu prețul propriei liniști și fericiri și, uneori, chiar cu prețul fericirii celor pe care vor să îi ajute.
„Salvatorului” are însă numeroase greșeli:
– Implicarea excesivă în viețile și alegerile altora;
– O dorință permanentă de a oferi sfaturi și ajutor (chiar și când ele nu sunt cerute);
– O îngrijorare constantă pentru soarta celor apropiați;
– Un simț exagerat al responsabilității pentru binele altora;
– Un sentiment puternic de a ști ce este cel mai „bine” pentru alții;
– Un sentiment exagerat al indispensabilității.
„Salvatorii” de profesie rareori sunt conștienți de răul pe care îl pot face din dorința lor de a ajuta. De cele mai multe ori, eforturile de „salvare” sunt direcționate asupra familiei, în special către soți/soții și copii. Întotdeauna „salvatorii” sunt animați de cele mai bune intenții, de a evita ca propriii copii să repete greșelile părinților sau de a-și ajuta partenerul de viață să se schimbe în bine, să fie mai fericit. Însă, nu poți forța pe cineva să îți accepte ajutorul.
A face asta este ca și cum ai vedea o bătrânică lângă o trecere de pietoni, ai presupune că vrea să traverseze, ai apuca-o de braț şi ai conduce-o pe partea cealaltă a străzii, iar apoi ai fi uimit că bătrânica este indignată pentru că ea, de fapt, nu vroia să traverseze, ci doar se oprise să admire peisajul. Ajutorul este valoros doar atunci când este solicitat și când responsabilitatea finală rămâne la persoana care a fost ajutată! Mult prea des, din dorința de a ne face utili și valoroși pentru ceilalți, omitem să observăm că, de fapt, intervenim fără drept în viețile altora.
Oamenii au nevoie să își trăiască experiențele, bune sau rele, au nevoie să își facă propriile alegeri, să își învețe lecțiile de viață. Atunci când alegem noi pentru alții, ceea ce facem în realitate este să le limităm libertatea, să îi lipsim de experiențe importante pe care ar fi trebuit să le trăiască, totul sub scuza că îi ferim de suferințe inutile. Între timp, „salvatorii” iau întreaga responsabilitate pe umerii lor. Se epuizează încercând să îi protejeze pe cei dragi de toate relele din lumea asta.
Sfârșesc, uneori aproape la propriu, purtându-i pe toți cei apropiaţi pe umeri, uitând că suntem cu toții oameni și că avem limite, neglijându-se pe ei și ignorând faptul că singura persoană din lume pentru care suntem cu adevărat responsabili suntem chiar noi înșine. Nu se pune problema că n-ar trebui să ajutăm pe cei din jur. Dar există multe feluri de ajutor pe care îl putem oferi, și nu toate sunt productive.
Uneori prea mult ajutor, este exact prea mult! Exista o diferență fundamentală între a întinde o mână, a oferi un umăr, a fi alături de cei dragi și a-ți impune ajutorul cu orice preț, simțindu-te responsabil pentru alegerile altora sau chiar făcând aceste alegeri în locul lor. Căzând în extrema reprezentată de „sindromul salvatorului”, am putea sfârși prin a-i sufoca pe ceilalţi cu bunăvoința noastră, a-i face dependenți de noi sau, dimpotrivă, a-i determina să se revolte împotriva acestui ajutor excesiv și nesolicitat.
Noi, pe de altă parte, putem aluneca într-un fals sentiment de utilitate, sfârșind prin a purta pe umeri poveri inutile și a uita de propriile nevoi și visuri, în preocuparea noastră excesivă pentru nevoile și visurile altora.
Sursa: doxologia.ro













