Smerenia ne îndreaptă spre noi înşine acolo unde se găsesc toate calităţile şi defectele sufletului nostru şi unde este izvorul tuturor gândurilor şi hotărârilor noastre. Cercetându-ne, vedem adevărata realitate a fiinţei noastre; vedem cât suntem de mărginiţi în puterile noastre şi câte lipsuri şi defecte avem; constatăm cât de mic este bine pe care l-am făcut faţă de binele pe care nu l-am făcut sau răul săvârşit, scrie doxologia.ro.
Creştinul smerit cunoscând această realitate nu se descurajează, ci sprijinindu-se pe ajutorul lui Dumnezeu, în care crede sincer, şi cu puterile pe care le-a primit, se sileşte să-şi corecteze firea şi să-şi îndrepte mersul vieţii sale, după poruncile lui Dumnezeu. El caută să se ridice prin pocăinţă, înfrânare, facere de bine, punând frâu pornirilor celor rele, lepădând, necurăţia şi păcatul. Smerenia ne învaţă să folosim sfaturile şi pildele bune, ori de câte unde ar veni. Căci cuminţenia şi înţelepciunea se găsesc tot aşa de curate în viaţa unui om simplu ca şi în viaţa unui om luminat.
Apa curată şi bună de băut se găseşte tot aşa de limpede în izvoraşul de sub poalele unui munte ca şi într-o fântână curată şi frumos construită într-un mare oraş. Pe omul smerit nici o ocupaţie nu-l dezonorează, căci el se consideră ca un slujitor al fraţilor săi, şi a binelui obştesc, după pilda Mântuitorului, care afirmă că „n-a venit ca să I se slujească, ci să slujească şi să-şi dea viaţa pentru mulţi”. Cel smerit nu se va referi niciodată la frumuseţe, nici la avere, nici la alte bunuri ale vieţii pământeşti.
