DUMINICA ÎNCREDINŢĂRII
De două mii de ani ne purtăm prin lume cu Toma de mână şi nu ştim prea bine de ce i se spunea Necredinciosul şi prea târziu ne dăm seama că-i suntem identici. Frate de credinţă şi îndoială, de înfrigurări şi aşteptare, de cutremur şi îngenunchere, el rămâne obsesia noastră perpetuă şi întruparea neputinţei noastre de a accepta Bucuria dintr-o dată şi fără confuzie. Există nu numai o dramă a Patimilor, ci şi una mai puternică a Învierii, şi ea se consumă, totodată, în sufletul lui Toma. În trei trepte se consumă, toate ale lui Toma: El află şi nu-i vine sa creadă (1); vede şi încă se îndoieşte (2); se înfrânge şi biruie (3). Nuanţele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă ipostaza omului care exclamă: E prea frumos ca să fie adevărat! El nu e un împietrit, cum devenise Iuda. El nu refuză sa creadă; el e doar copleşit de obiectul credinţei lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care intuieşte implicaţiile ei cosmice. Toma ştie că adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să-i devină certitudine, adică adevărul lui, personal. Cei zece îi spun: Am văzut pe Domnul. El nu le pune la îndoială spusele, ci doar putinţa ochilor lor de a nu se fi înşelat. De aceea, el se hotărăşte să facă apel la simţul pipăitului, cel mai material dintre cele cinci. Aceasta, în ipoteza că Domnul i se va arăta şi lui. Toma Îl vede pe Domnul. Şi totuşi, se îndoieşte de adevărul Lui. Nu se încrede în simţul văzului. El ştie ce poate fi o vedenie, o halucinaţie, o iluzie optică, o sugestie în masă. Prevăzuse impasul, era pregătit. Nici nu era el întâiul şovăielnic. Oare Petru nu se îndoise de cel ce umbla pe ape? Oare acelaşi Petru nu se îndoise de dumnezeirea Celui stâlcit în bătăi? Oare Maria Magdalena nu i se plângea Grădinarului că i se furase Stăpânul din mormânt? Toma şedea in fata lui Iisus cu povara (adânc omenească) a tuturor îndoielilor Vechiului şi Noului Testament. Îndoiala e jumătatea drumului dintre credinţă şi necredinţă, şi poate duce ori la una ori la cealaltă. Toma e un necredincios numai prin aceea că, bântuit de îndoială, are necugetarea de a solicita minunea sensibilă. El nu cunoaşte credinţa pură. Dar Domnul îl cunoaşte mai bine pe Toma şi, înainte ca acesta să-şi fi rostit cererea, întinde palmele spre el, îi oferă urmele cuielor şi urma suliţei. Toma a crezut! Credinţa lui e rodul întâlnirii dintre om şi Dumnezeu în clipa când unul îl caută iar Celalalt i se oferă. O parte din lume continuă sa ceara şi astăzi minuni. Dar noi, cei din Duminica încredinţării Sfântului apostol Toma, ştim că Minunea e zilnic cu noi, la măsura îndoielilor şi deschiderilor noastre. Amin!
