Coliva se naște dintr-un amestec de grâu, rugăciune și migală. Poartă în ea gândul pentru cei adormiți și nădejdea Învierii. Poartă în ea un drum lung cât o viață și dragostea unor inimi și a unor mâini jerfitoare. Poartă în ea o întreagă istorie, scrie DOXOLOGIA. Într-un colț al lăptăriei de la Mănăstirea Agapia, tronează deja o colivă ornată. Pe plită fierbe grâul, iar într-un lighean uriaș este alt grâu, pus la răcit. 5 kilograme, minus coliva de care am pomenit, pe care urmează să vină o maică să o ia.
Sunt diferite stadii de lucru – dovadă că munca nu se încheie vreodată. Candela arde liniștit, demult. Maica Filumena aprinde și o lumânare, își ia un răgaz de gând bun, de rugăciune și de binecuvântare. E un pic stânjenită. Prietenoasă și smerită, nu e învățată să-și facă ascultările sub privirea curioasă a aparatului de fotografiat. Dar ascultă și de data aceasta, înțelegând că toate se fac spre slava lui Dumnezeu.
Se îndreaptă către dulapul în care își ține comorile și-l deschide. Păstrate și depozitate cu grijă, se ivesc flori și frunze din marțipan, bombonele și pudre de toate culorile. Fiecare ornament își are rostul său, fiecare culoare spune o poveste.
Dar nu e timp pentru zăbavă. Că de n-ar fi de ispravă… Maica Filumena se spală pe mâini și ne explică: „Prima dată desfacem pachetul, verificăm grâul, îl alegem, îl spălăm. Grâul de pe plită l-am pus de acum două ore. Cam patru ore fierbe un kilogram de grâu cu patru litri de apă. Pornesc focul tare dar, după ce începe să fiarbă, las încetișor. Ca la sarmale sau la orez. Și, după aceea, când e gata, pun la un kilogram de grâu o jumătate de kilogram de zahăr și îl las la răcit. După ce se răcește, arată așa”. Se răsucește pe călcâie și se întoarce spre ligheanul cel mare, gata să intre în acțiune.
Fierte de cu seară, boabele de grâu îndulcite încep să fie acoperite de cantități generoase de nucă, stafide, zahăr vanilinat, esențe, coajă de lămâie și de portocale. Se face liniște. Și se face cald. Maica începe un proces temeinic de frământat, căci toate ingredientele trebuie să se omogenizeze. Și nu-s deloc puține. Prin urmare, munca aceasta durează 20 de minute.
O muncă cel puțin săptămânală a maicii – dar uneori și zilnică. În funcție de perioade. Asta, pe lângă ascultarea de bază, care ține de procesarea laptelui. „După-amiaza mă pot ocupa de colive. De cele mai multe ori, prefer după ce vin de la biserică, de la Utrenie. Pentru că știu că atunci nu mă mai caută nimeni, nu mai am a ieși afară. Mă prinde și ora 11, și 12 noaptea uneori, depinde câte am de făcut. Dar sunt mai liniștită seara.” Liniștea nu vine din prea multă odihnă, ci din împăcarea inimii. Din mila lui Dumnezeu și din grija Maicii Domnului care mereu răsplătesc jertfa arătată pentru sufletele celor adormiți.
Maica Filumena a terminat de frământat și deja pune o parte din amestecul păstos în trei tăvi. Nivelează cu grijă – iar munca începe să capete contur.
Peste toată compoziția ninge cu fulgi de cocos. Colivele se asortează acum cu spațiul dedicat lăptăriei și cu vremea de afară. E zăpadă la Agapia. Și-i frig. Dar grâul de pe plită și mirosul tuturor aromelor ne țin de cald și de bine. Iar scopul pentru care se organizează toată munca, implicarea cea cu suflet și cu rugăciune, întregește atmosfera. Și ne ajută să nu uităm. Nu suntem doar într-un loc în care se face un dulce bun. Suntem la granița dintre Cer și pământ. Suntem la mănăstire.
Până acum, a fost efort fizic. Urmează un proces de creație. Mâinile maicii Filumena vor înfrumuseța, ca de fiecare dată, jertfa.
Într-o mapă există câteva foi printate – fotografii-amintire ale unor colive decorate la hramuri sau cu ocazii speciale. În realitate, însă, nicio ocazie nu e mai puțin specială, căci maica lucrează cu implicare și responsabilitate de fiecare dată. Analizează, își proiectează în minte, alege culori și, când pornește efectiv la muncă, parcă vrei să-ți ții respirația, să nu o mai deranjezi.
Are cartoane și șabloane la care ea a lucrat sau pe care le-a adunat inclusiv din alte contexte, dându-le o întrebuințare specială. Acoperă centrul primei colive și pudrează marginile cu roz. Felul în care presară culoarea, atenția și implicarea uimesc. Seriozitatea e și mai mare, atunci când se centrează șablonul – și, apoi, când se formează Sfânta Cruce. Praful de cacao se scurge prin sita cea mică, mânat de lingurița care bate, parcă, în ritm de toacă. Întreaga perioadă de presărare a culorilor sună așa. Delicat și înălțător. Greu de descris în cuvinte.
Urmează etapa și mai dulce. Din dulapul cu bogății mai sunt aduși trandafiri mari din marțipan. Ei se vor așeza primii. Apoi, frunzulițe, floricele mai mici, mai mari, bombonele de toate felurile. O armată de culoare! Și-o muncă extrem de migăloasă, în care nimic nu e așezat la întâmplare.
„Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice pe care nădăjduim că a dobândit-o cel adormit.” Așa învăța părintele Nicodim Măndiță, cel care își face somnul de veci în cimitirul Mănăstirii Agapia. E drept că, pe vremuri, dulcele era mai mult la interior – miere sau zahăr și diferite mirodenii – dar acum se observă frumosul și la exterior. Un frumos pe care Maica Filumena nu-l conștientizează decât ca fiind un firesc. Un frumos cu care nu se laudă, dar care o emoționează ca… produs final: „Când se face parastasul și văd colivele acolo, în biserică, pe colaci, am o bucurie deosebită. Și mereu sunt recunoscătoare că mi-a îngăduit Dumnezeu să particip la lucrarea aceasta”.
Maica Filumena a venit la Agapia, în 2009. Avea 23 de ani și urmărea la televizor diferite reportaje cu mănăstiri, iar când a văzut locul acesta, i-a tresăltat inima. Atât de delicat este Dumnezeu, că a răspuns complet la gândul unei tinere. Nu doar că a făcut-o mireasă a Lui, ci i-a îngăduit acesteia să ajungă și să fie primită aici. Să-și facă acasă pentru trup și pentru suflet la Mănăstirea Agapia. Să se roage aici, să muncească aici, să slujească lui Dumnezeu și oamenilor – vii și adormiți întru nădejdea Învierii.
A venit maica și a primit din prima ascultare la procesarea laptelui. O altă maică se ocupa atunci de colive – și-a învățat-o tot ce știa. Nici nu-și bănuia talentul, dar și-a înmulțit talanții. Soră mai mică a celor cinci frați ai săi, care împărțea nota la desen cu ei – căci o ajutau – creează acum colive pentru care 10 ar fi prea puțin. Dar nimic nu mai e acum pentru notă. Au mai trecut trei sferturi de oră. Coliva a doua este gata.
A început deja ornarea celei de-a treia colive. Pașii sunt similari, dar rezultatele, culorile, modelul diferă. Și mica toacă formată din lingurița care bate în sită sună din nou. Și respirația se taie din nou. Și rugăciunea e acolo, în bobul de grâu care ne amintește de vorbele Sfântului Apostol Pavel: „După cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune”. Și parcă nu mai e gândul morții atât de înspăimântător. Și parcă tot ce ne mai rugăm e ca, atunci când o fi să fie, să ne găsească momentul plecării pregătiți. Să nu ne pierdem mântuirea, Doamne! Să nu rămânem grâu putrezit, ci să ne îndulcim de virtuți ca să putem gusta și din dulceața Raiului. Că nouă ni l-ai gătit, Doamne, mai frumos decât orice colivă… iar noi încă fugim de el…
Din lăptărie, colivele se mută dimineața devreme, la ora 5.00, în biserică. Abia acum își împlinesc și își desăvârșesc menirea. Toate jertfele sunt aici, toate maicile sunt prezente, părinții slujesc Sfânta Liturghie. În jur de 7.00 începe și parastasul pentru cei adormiți. La fel cum bat la ușă Moșii de iarnă și sâmbetele din Postul Paștilor. E o normalitate a tuturor zilelor și a fiecărui ceas de a petrece în rugăciune cu toate sufletele, inclusiv cu cei adormiți. Ca unul. Fără granițe.
Lumina caldă a lumânărilor se revarsă peste colaci și peste colive. Mai mult decât frumoase, mai mult decât delicioase, jerfele acestea sunt o mărturie de drag, de iubire și de binecuvântare. În curând, urmează ca „operele de artă” fie „stricate”. Să se împartă. Parcă ți-e milă să bagi lingura într-o colivă. Dar asta îi e menirea. Viața ei e scurtă, pe când rolul său e veșnic. Un semn văzut al credinței în Înviere.
