Săptămâna Mare și o parte din cea Luminată le-am petrecut în Valahia de sub munte, într-un pașnic orășel dâmbovițean. Iar la biserică am mers, zi de zi, într-o biserică de parohie, impunătoare ca edificiu, însă minusculă sub aspectul numeric al comunității (Răzvan Bucuroiu). Așa sunt vremurile: tineretul pleacă la oraș sau în țări străine, bătrânii nu vin toți la biserică, generația de mijloc rămâne cu toate angaralele gospodăriei pe cap, nu contează că sunt Paștile sau e Crăciunul, relatează publicația ziarullumina.ro.
Așadar, cu preotul paroh (un om cald, serios în slujire), cu cântărețul și două ajutoare psaltice inimoase, cu o mână de creștini prezenți de la șase și jumătate seara, am „umplut” marea biserică… Dar parcă luaserăm raiul pe cont propriu – nefiind nici o ostilitate de nicăieri, nici o ispită, nici un potrivnic. Doar noi, o ceată restrânsă de credincioși, florile și lumânările, cărțile de cult, lumina jucăușă a candelelor cu ulei (fără becuri sau leduri) și spațiul sacru care răsuna de cântările noastre. Doamne, ce bucurie! Ce senzație de libertate în Duhul Sfânt să-L poți lăuda pe Dumnezeu după puteri, dar din preaplinul inimii! Nici o inhibiție a cântării, nici un stres al citirii textelor sfinte – ba chiar cel care se mai împotmolea la un cuvânt dădea astfel asigurări că nimic nu e regizat, nimic nu e căutat spre epatare actoricească sau perfecțiune deșartă. Dreptmăritorii creștini își făceau purtată rugăciunea cu bucurie, cu firescul chemării Numelui Domnului… Ce mare diferență de atitudine între aceștia și onomatodocșii ruși de la începutul secolului trecut, cei care credeau că Iisus este prezent, concret și necondiționat, în chiar numele Său. De altfel, schisma care se prefigura cu maximă violență a fost înăbușită de flota țarului Nicolae al II-lea Romanov, care a debarcat pe țărmul athonit unde se găsea Mănăstirea rusească „Sfântul Pantelimon” și unde trăiau peste 3.500 de monahi, acum divizați, care se urau de moarte. Pe navele militare au fost urcați cu forța câteva sute, poate chiar o mie dintre ei și aduși la Odesa, unde au fost judecați de tribunale bisericești, apoi au fost risipiți prin nemărginitul imperiu, care pe unde… Izbucnirea Primului Război Mondial a pus capăt definitiv disputei, însă ecourile ei au dăinuit multă vreme.
Am chemat Numele Domnului, am strigat la ajutorul Lui, L-am lăudat după puteri și după râvnă, am bătut metanii și am îngenuncheat de nenumărate ori. De cruci, nu mai povestesc! Frigul de afară se preumbla șiret pe pardoseala de piatră (o gresie veche, bicoloră, fabricată în perioada interbelică la fabrica de ciment de la Fieni), sfinții din pictura de ulei, realiști și complice, erau la datorie vizuală, câte o pasăre mai ciripea cu sonorul dat la maxim să ne facă în ciudă și afară salcâmii înnebuniseră. Însă noi, pe toată durata acelor zile, am stat de strajă la mormântul pe care-l știam gol, având drept arme lucrarea cultică, liturgică pe care Biserica Răsăritului ne-a pus-o la dispoziție, cu tact și generozitate.
„Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). Și câtă dreptate are Mântuitorul! Pierzând „iluzia” numerelor mari, creștinismul va trebui să se axeze pe calitatea fidelilor săi, pe devotamentul și râvna lor, pe inteligența lor echilibrată, convingătoare și pentru ceilalți. Dar, mai ales, pe faptele lor, ale credinței manifestate public. Viața fiecărui creștin din prezent devine – în ochii necredincioșilor – la fel de grăitoare ca Evanghelia, sub aspectul exemplului personal și asimilării concrete a valorilor credinței. Ceilalți vor mai puțin să aibă parte de vorbe dintr-o Carte veche de 2.000 de ani, ei vor să vadă – la o adică – cum au rodit cuvintele Cărții în viețile celor care își spun loruși „creștini”. Aici este adevărata miză, nu în altă parte. Iar faptul că la biserica din satul românesc X numărul celor care au participat activ la Prohod s-a înmulțit cu 5 (cel puțin!) arată că oamenii vor la biserică dar nu sunt conștienți pe deplin de bucuria sufletească a prezenței la sfintele slujbe. Drept este și că toate, dar absolut toate slujbele din perioada mai sus amintită au ceva aparte, însă asta nu e singura explicație, să fiți convinși.
Un articol de Răzvan Bucuroiu
