Începutul lunii martie aduce în spațiul românesc o atmosferă aparte, în care tradiția populară se întâlnește cu miturile, cu observația naturii și cu dorința omului de a cunoaște viitorul. Obiceiul „babelor”, legat în imaginarul colectiv de figura legendară a Babei Dochia, păstrează ecoul unei lumi arhaice, unde schimbarea vremii se citea ca semn, iar instabilitatea caracteristică primăverii devenea simbol al nestatorniciei sau al încercărilor existențiale. Oamenii își aleg o zi între 1 și 9 martie și, în funcție de desfășurarea ei meteorologică, încearcă să descifreze cum le vor fi anul și viața, scrie Doxologia.
În sine, această sensibilitate simbolică nu este străină de firea umană. Creația întreagă reprezintă un limbaj – psalmistul o afirmă limpede: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Natura nu rămâne mută, ci vorbește despre Creatorul ei. Problema începe însă atunci când limbajul simbolic al lumii văzute se transformă într-un mecanism de determinare a destinului. Dacă vremea specifică unei zile devine criteriu al celor încă nepetrecute, iar caracterul omului se reduce la o variație meteorologică, simbolul alunecă în superstiție.
Sfânta Scriptură se pronunță categoric în privința ispitelor de a citi viitorul în semne exterioare. În Vechiul Testament Dumnezeu poruncește: „Să nu se găsească la tine… ghicitor, nici prezicător, nici tâlcuitor de semne” (Deuteronom 18, 10). Nu fiindcă omul nu ar avea nevoie de orientare, ci pentru că adevărata orientare vine din relația vie cu Creatorul, nu din supunerea față de mecanisme impersonale. Creștinismul nu cunoaște fatalismul. Nu există o zi aptă să pecetluiască irevocabil anul, după cum nu există nici vreo conjuncție de împrejurări capabile să ne anuleze libertatea. Domnul Însuși avertizează împotriva dorinței de a afla cele viitoare în afara voii dumnezeiești: „Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Faptele Apostolilor 1, 7). Această afirmație nu constituie doar o atenționare asupra faptului că bunului creștin nu i se îngăduie să-și ghicească destinul, ci și o chemare la încrederea în Dumnezeu. Viitorul nu reprezintă un teritoriu ostil, descifrabil prin semne, ci un spațiu al întâlnirii lucrării și voinței umane cu pronia divină.
Sfinții Părinți au înțeles profund tensiunea dintre curiozitate și credință. Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: „Nu stelele ne cârmuiesc viața, ci voința noastră liberă”. Deși rostit în contextul combaterii astrologiei, cuvântul său se potrivește oricărei forme de determinism. Dacă stelele nu hotărăsc viața, cu atât mai puțin o zi ploioasă sau senină din martie. A reduce existența omului la jocul vremii înseamnă a micșora demnitatea chipului lui Dumnezeu din el.
Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre creație, arată că ordinea lumii exprimă înțelepciunea divină, nefiind o forță oarbă ce ne constrânge libertatea. Creștinul se vede chemat să lucreze împreună cu Creatorul său, nu să se supună pasiv unei așa-zise fatalități. Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că libertatea este dar constitutiv al firii umane: fără ea, nici virtutea, nici păcatul nu ar avea sens. Dacă anul ar fi deja scris în nori, nevoința, rugăciunea, nădejdea ar deveni inutile. În realitate, ceea ce numim „an bun” sau „an rău” capătă înțeles doar în raport cu starea lăuntrică a omului. Un an cu încercări se poate preschimba într-un drum de curățire, iar unul cu belșug poate aduce uitare de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Toate le pot întru Cel ce mă întărește” (Filipeni 4, 13). Nu vremea decide puterea, ci harul; nu alternanța anotimpurilor modelează caracterul, ci răspunsul nostru la chemarea divină.
În acest context, începutul lunii martie cade adesea în proximitatea sau chiar în decursul Postului Mare, timp de pocăință și reașezare interioară. Biserica nu ne invită să ne alegem o zi care să ne prezică anul, ci să ne cercetăm inima și mintea. Nu cerul schimbător al primăverii timpurii trebuie să ne ghideze viața, ci adâncul conștiinței. „Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”, ne încredințează Mântuitorul (Matei 6, 21). Când inima se așază în Dumnezeu, nici furtuna, nici seninul nu mai reprezintă semne ale destinului, ci simple realități ale creației.
Dintr-o astfel de perspectivă se cade să privim aceste tradiții populare, fără a le înfiera, căci ele fac parte din memoria culturală a neamului și exprimă o relație vie cu natura. Dar se cuvine să le purificăm în lumina credinței. Adevărata siguranță a creștinului nu o aduce alegerea unei „babe” potrivite, ci încrederea că „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme?” (Psalmul 26, 1).
Parcursul vieții omului nu stă scris în capriciul vremii, ci se zidește în fiecare moment prin întâlnirea dintre libertatea noastră și harul lui Dumnezeu. Cerul poate fi schimbător, dar iubirea Tatălui Ceresc rămâne statornică. Iar anul care a început și din care s-au scurs deja două luni nu este o enigmă de descifrat, ci un dar primit de la Creatorul timpului și Stăpânul veacurilor, ce trebuie sfințit prin credință, fapte bune, rugăciune și nădejde neclintită în pronia divină.
Un articol de Arhimandritul Mihail Daniliuc
Sursa: Doxologia
