Învierea Domnului Iisus Hristos este Mângâierea și nădejdea cea netrecătoare, se arată în Pastorala de Paști a PS Atanasie de Bogdania.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune, atât de adânc, că „în fiecare dintre noi, cei credincioși, are loc Învierea lui Hristos, și aceasta nu o dată, ci în fiecare clipă” – învierea e vie și e pentru veșnicie, trăind-o, nimeni și nimic nu ne va mai putea despărți de dragostea lui Dumnezeu. Nici angoasa, nici apăsarea exterioară, care atât de mult a împânzit lumea de astăzi, nici durerea, nici prigoana, nici strâmtorarea lăuntrică, nici foamea, nici setea, nici suferința (cea mai adâncă posibilă), nici ura aproapelui, nici războiul care nu contenește, căci „în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Rm. 8, 37).
Pavel Apostolul îndrăznește să pună un semn de egalitate între dragoste și înviere și așa este cu adevărat, căci nimic „nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rm. 8, 39), care cu moartea sa zdrobește moartea noastră, pentru veșnicie.
În lumina dragostei acesteia, care se arată biruitoare (chiar dacă noi am răstignit-o), vâltoarea lumii se liniștește și apăsarea cotidiană se oprește, alergarea după cele din afară încetează și sufletul necăjit și împovărat gustă liniște și pace, pentru că Cel pe Care l-am petrecut la pătimirea Sa cea de bunăvoie, la răstignirea și moartea Sa pe Crucea biruinței, a înviat astăzi din mormânt.
Cel ce a purtat firea noastră omenească, plăsmuită dintru început în taina dragostei, slobozind-o de păcatul cel cu gust de moarte, de suferință, de durere și de amarul necaz, o învie pentru a ne face părtași la curăția, odihna și viața Sa cea veșnică.
Hristos Domnul se pogoară în cele mai de jos ale existenței noastre, în străfundul suferinței noastre, spre a ne curăți de întinăciunea păcatelor și pentru a aduce nădejde de iertare la tot sufletul descurajat și împovărat de durere, prin învierea Sa.
Cât de frumos spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, că Domnul a coborât și a prădat iadul, scoțând sufletele tuturor drepților din mâna vrăjmașului, care credea că nimic nu mai poate, cu adevărat, răscumpăra viața – „că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face” (Ps. 48, 8).
–
Sfântul Chiril al Alexandriei spune atât de adânc „aşa cum fierul, ajuns în contact cu focul, ia culoarea acestuia, tot aşa trupul [cu alte cuvinte creația], după ce a primit în ea pe Cuvântul îndumnezeitor, este eliberată de stricăciune. Astfel [Hristos] a reînnoit firea noastră pentru a o elibera de moarte”.
Suntem chemați, în chip tainic, să nu ne mai temem de moarte, căci ne-a izbăvit pe noi Domnul de moarte, tocmai prin moartea Sa. Frica e cea mai mare neputință pe care o purtăm de-a lungul vieții noastre, au avut-o și apostolii, cuprinși de valurile mării (vieții acesteia), dar și încuiați în foișor de frica iudeilor – frică mai mare decât credința.
Domnul trăiește frica și angoasa noastră pe cruce, tocmai ca pe noi să ne izbăvească de toată frica în lumea aceasta. Cât de frumos ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „nimeni să nu se mai teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului, a stins-o pe ea Cel ținut de ea”.
Taina cea mare este că tocmai Domnul se face părtaș la toată durerea pe care o purtăm noi în viață, ca să ne izbăvească de ea și mai cu seamă de frica morții, care astăzi este biruită pentru totdeauna, astfel Hristos, tocmai pentru aceasta vine în lume, „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ținea în robie toată viața” (Evr. 2, 13 – 14).
–
Paștile (Domnului) – Pāsaḥ, însemnă în ebraică „a trece peste”. Pesaḥ (de unde și cuvântul Paști) comemorează prin urmare o „trecere”, prima dintre ele fiind a îngerului Domnului pe deasupra caselor evreilor din Egipt, unse cu sângele ocrotitor al mielului pascal, care se va arăta a fi preînchipuirea lui Hristos – „căci are să treacă Domnul să lovească Egiptul; şi văzând sângele de pe pragul de sus şi de pe cei doi ușori, Domnul va trece pe lângă ușă şi nu va îngădui pierzătorului să intre în casele voastre, ca să vă lovească (Ieș. 12, 23).
Despre simbolismul mielului Pascal în persoana lui Hristos, ne încredințează și canonul Învierii (în inspirația cea mai înaltă a Sfântului Grigorie Teologul): „Ca un mielușel de un an, Cununa cea binecuvântată de noi, Hristos, de voie pentru toți S-a jertfit, Paștile cel curățitor; și iarăși din mormânt ne-a strălucit frumos, Soarele dreptății”.
Hristos este Paștile cel veșnic, cu care suntem chemați să ne împărtășim mai cu adevărat la fiecare Înviere, urmând cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să ne curățim „aluatul cel vechi, ca să fiți frământătură nouă, precum şi sunteți fără aluat; căci Paștile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (I Cor. 5, 7).
Sfânta Euharistie este, prin urmare, Paștile cel adevărat și veșnic al Bisericii, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29) – asemenea mielului prin sângele căruia și-au salvat viața israeliții în noaptea eliberării din Egipt. De aceea și Canonul Învierii ne îndeamnă:
- „Veniți sa bem băutură nouă, nu din piatră seacă, făcută prin minuni, ci din izvorul nestricăciunii, izvorât din mormântul lui Hristos, întru Care ne întărim” (Cântarea a 3-a);
- „Veniți din rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim, lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu, în veci” (Cântarea a 8-a);
- „O, Paștile Cel Mare și Preasfințit, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea. Dă nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în Ziua cea neînserată a Împărăției Tale” (Cântarea a 9-a).
A doua trecere tainică va fi cea a Poporului lui Israel prin Mare Roșie, în analogie cu trecerea noastră la viața cea veșnică – „că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, Cei ce cântăm cântare de biruință”.
Hristos, și astăzi, nu încetează a arăta din nou vie, trecerea prin viețile și prin durerile noastre, prin neputințele și căutările noastre, prin crucea și suferința noastră. El e cel cu care călătorim la momentele de cumpănă, El e cel care stă la căpătâiul celor bolnavi și lângă gratiile celor întemnițați în adânca temniță a inimii, El e cel care stă cu noi la masă (și cât de mult am vrea să vină să stea!), El e Cel care șterge până și ultima lacrimă de pe fețele celor întristați și împovărați, El e Cel care e mereu cu noi – El e Cel ce Este. Se alătură tuturor întru toate și se face fiecăruia toate, doar pentru ca să putem gusta din Învierea Lui pentru veșnicie.
–
Pentru noi, cei ce prăznuim Paștile tainic, ziua Învierii devine ziua cea dintâi, dar și Ziua cea neînserată a Împărăției Cerurilor, deschizând calea spre viața cea veșnică și spre mântuire – o înnoire a omenirii și a întregii făpturi. O nouă facere din taina Crucii, din taina durerii, din taina morții și a suferinței din care gustă Domnul, ca să nu mai fim amăgiți niciodată de potrivnicul: „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Ps. 117, 24).
Cântarea a 8-a din Canonul Învierii ne mai încredințează că „această aleasă și Sfântă Zi, cea dintâi a săptămânii, Împărăteasă și Doamnă, Praznic al praznicelor este și Sărbătoare a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pe Hristos în veci”.
Este tocmai și Ziua în care suntem chemați „să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să le zicem frați și celor care ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din mormânturi viață dăruindu-le”.
Ziua Învierii se arată astăzi piatra de temelie pentru o nouă lume, o lume în care Cel întâi născut (din morți) se arată a fi Hristos Însuși – Noul Adam, omul cel desăvârșit, al cărui chip suntem chemați să-l restaurăm o viață întreagă, în adâncul inimilor noastre.–
Părintele Rafail Noica spunea undeva următoarele: Praznicul Învierii este începutul credinței noastre, dar abia mai târziu ajungem să ne dăm seama ce înseamnă cu adevărat. Același lucru îl resimțim și noi an de an, acea trăire de copil, care pentru prima dată merge la biserică de Înviere și se îmbracă cu o bucurie firească când ciocnește un ou roșu cu ceilalți copii și zice: Hristos a Înviat !
Toată bucuria Praznicului stă în taina oului roșu pe care aștepți cu nerăbdare să-l ciocnești cu ceilalți și să zici: Hristos a Înviat! Acolo cred că este începutul, care însă dezvăluie deja taina credinței noastre. Iar această credință dintru început, se coace și se desăvârșește o dată cu trecerea anilor și lărgirea inimilor noastre.
Cu toții am simțit, atunci, în copilărie, în simplitatea inimii de prunc, minunea acelei nopți pline de lumina primită la lumânare, de la preot, și trecută ca prin minune în inimă. Aici e taina tainelor: cum se aprinde lumina în inimă. Abia mai târziu înțelegem că dorul omului după veșnicie se împlinește acum, la lumina lumânării aprinse de preotul care vestește Învierea în locul unde a stat îngerul de altădată.
Lumina învierii, o dată ajunsă în inimile noastre, în loc să se stingă, arde tot mai tare și mai mult, aprinzând alte și alte lumini, alte și alte inimi. Abia mai târziu ne dăm seama că aici e ascunsă taina credinței noastre: trebuie să aprinzi prima lumină, prima lumânare! Să ai curajul să o aprinzi, chiar dacă furtunile vieții ne descurajează, năpădind din toate direcțiile.
De altfel și o parohie, o comunitate binecuvântată de Dumnezeu pornește (mereu) de la Înviere, de la o lumânare, de la o rugăciune, de la tainicul – Hristos a Înviat ! Fără acestea nu poate exista nici comunitate, nici comuniune.
Dragostea de a trăi în Hristos, prin Liturghie și slujire misionară, dragoste care ne-a cucerit și pe noi, cei care am urmat chemarea atunci când ne așteptam cel mai puțin sau, când nu ne așteptam deloc, este cea mai puternică și singura, cu adevărat, care ne dă credință să mergem în călătoria vieții spre Viață.
Dragostea care ne-a scos din deriva sufletească, dintr-o cumpănă sau dintr-o încercare și ne-a pus în fața Celui care este Învierea și Viața, este cea care ne dă putere să îmbrățișăm crucea de zi cu zi – „căci iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Dragostea care este ziditoare, dragostea care dă putere, dragostea care iartă, dragostea care dă viață, dragostea care aduce acea bucurie pe care nimeni nu o va mai putea lua de la noi.
Fiecare vârstă are un anumit chip de a iubi și a se dărui. Atât timp cât iubim și ne dăruim, Domnul sporește Lumina în lume, în popoare, în neamuri, în generații după generații, pentru a înțelege taina Învierii și aceasta nu o dată, ci în fiecare clipă.
Atât de providențial spunea Olivier Clément:
„Desigur, noi îmbătrânim, deseori suntem obosiți, bolnavi, slăbiți. Aceasta este soarta omului cel din afară. Însă omul lăuntric, omul pascal, freamătă în noi, întocmai fluturelui în crisalida sa. Inima noastră ajunge la bucuria pascală, uneori arde în noi precum cea a apostolilor în drumul spre Emaus – aceasta fiind sămânța trupului nostru întru slavă.
În ceea ce privește moartea, a noastră sau cea care ne este încă și mai greu să ne-o închipuim, a celor pe care îi iubim, ne-o înfățișăm, cu smerită încredere, ca fiind însăși preschimbată de acum într-o trecere, într-o cale a învierii. „Ieri” spunem la Utrenia Paștilor, „m-am îngropat împreună cu Tine, o Hristoase. Ieri m-am răstignit împreună cu Tine. Acum, Mântuitorule, Însuți mă preaslăvește întru Împărăția Ta”.
Hristos a Înviat ! Și ne-a dăruit nouă viață veșnică și mare milă!
