Sfințenia nu este doar o realitate a trecutului, rezervată marilor nume din sinaxare, ci o posibilitate vie, prezentă, ascunsă adesea în oameni simpli și neștiuți.
Un om plecat din această lume în genunchi, în rugăciune, impresionează tocmai prin discreția ei. Nu este vorba neapărat despre un „semn spectaculos”, ci despre rodul unei vieți întregi trăite în apropierea lui Dumnezeu. În tradiția ortodoxă, felul în care omul își încheie viața este uneori privit ca o oglindire a stării lăuntrice cultivate ani de zile.
Oamenii cu viață sfântă pot exista oriunde — într-o mănăstire, într-un sat, într-un apartament modest dintr-un oraș. Mulți rămân necunoscuți lumii, dar cunoscuți lui Dumnezeu.
Aceeași chemare la sfințenie există în fiecare epocă, nu doar „pe vremuri”.
Înaltpreasfințitul Mitropolit Teofan, a afirmat că sunt oameni apropiați de Dumnezeu, poate de aceeași măsură la care Sfânta Cuvioasă Mavra a ajuns cu câteva veacuri în urmă:
„Acum câteva zile, aflându-mă într-un pelerinaj, un părinte stareț din Moldova mi-a arătat pe telefon o fotografie. Un bătrân din Botoșani, aproape 100 de ani, care a plecat la Domnul acum câteva zile și a fost descoperit de ai săi dimineața în genunchi, cu mâinile la rugăciune și plecat în cele ale veșniciei, într-o chilie simplă din casa unui om obișnuit, Dumnezeu preluând sufletul său în timpul rugăciunii de seara sau de noapte, când o fi plecat sufletul său la Dumnezeu. Ce înțelegem prin aceasta? Că sfințenia nu definește doar viața sfinților de altădată și sunt oameni printre noi în obștile monahale sau în simplitatea unui apartament sau unei case de la țară. Sunt oameni apropiați de Dumnezeu, poate de aceeași măsură la care Sfânta Cuvioasă Mavra a ajuns cu câteva veacuri în urmă”.
Nu locul, faima sau funcția îl apropie pe om de Dumnezeu, ci rugăciunea, smerenia, răbdarea și viața trăită curat, zi după zi.
