Completăm micul materic digital cu șase modele de femei din medii și condiții sociale diferite, care au avut în comun curajul și credința fermă în Dumnezeu, în timpul unui regim politic ateu.
Elisabeta Rizea (1912 – 2003)
Elisabeta Rizea este un simbol al rezistenței anticomuniste din România. Provenea din comuna Domnești, județul Argeș, din familia liderului țărănist Gheorghe Șuta, ucis de Securitate. După înființarea grupului de rezistență de la Nucșoara, condus de Toma Arnăuțoiu, Elisabeta și soțul său, Gheorghe, i-au ajutat pe luptători cu provizii de alimente, haine și informații prețioase, scrie basilica.ro.
Familia a fost permanent în vizorul Securității, iar soțul a fost arestat și condamnat la 15 ani de muncă silnică. La vârsta de 38 de ani, Elisabeta Rizea a suferit prima condamnare, nu pentru că trupele de Securitate, recunoscute pentru incompetența lor ar fi prins-o, ci pentru că a fost trădată, un motiv frecvent al capturării partizanilor și al celor care îi ajutau. A fost eliberată după 6 ani, dar a continuat să sprijine rezistența.
După arestarea grupării Arnăuțoiu, în 1958, a venit și a doua condamnare: 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii. A fost eliberată în 1964, în urma unui decret de grațiere. În documentarul Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu-Longin, Elisabeta Rizea povestește despre cum i-a ajutat pe luptători și despre chinurile îndurate în închisoare.
Aceste relatări se regăsesc și în cartea Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara. Eroina oferă câteva mărturii cutremurătoare despre torturile îndurate, în urma cărora și-a pierdut toți dinții, iar părul i-a căzut după ce a fost spânzurată. Aceasta mai mărturisește cum le ocrotea pe bătrânele din închisoare: „spălam pentru ele tinetele, măturam în locu lor (…) Le făceam io la alea bătrâne. Îmi plăcea să fac mișcări, să muncesc”.
Ceea ce se desprinde în mod aparte din povestea vieții sale este angajamentul de a-și păstra conștiința curată și de a nu trăda pe nimeni, dar și curajul de a porni de la început după ce i s-a luat abuziv toată agoniseala de o viață.
Principesa Ileana – Maica Alexandra (1909-1991)
Principesa Ileana, fiica cea mică a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, s-a născut în București, în 1909. În copilărie a trăit experiențele dure ale Primului Război Mondial. Alături de mama și surorile sale obișnuia să-i viziteze pe soldații din spital și să ajute Crucea Roșie ca traducător de română-engleză.
A fost căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg și au avut 6 copiii de-a lungul celor 10 ani trăiți în Austria. În 1938, la moartea mamei sale, notează cu durere: „Amintirea mamei mele, energia pe care mi-a insuflat-o, conştiința că ea niciodată nu o să moară – toate acestea, pe lângă credinţa mea creştină, sunt factorii cei mai importanţi din viaţa mea.” În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cei doi soți și-au transformat castelul din Austria într-un spital al Crucii Roșii.
La întoarcerea în România, a înființat un nou spital lângă Castelul Bran, pe care îl moștenise de la mama sa (Spitalul Inimii Reginei), pentru a servi soldaților și oricui avea nevoie de asistență medicală.
În 1947, a fost exilată de regimul comunist și a trăit o vreme în Elveția și Argentina, până când s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, alături de copiii săi. În 1961, sub îndrumarea Mitropolitului Antonie de Suroj, a intrat în obștea mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy-en-Othe, Franța, unde a rămas timp de 6 ani, vizitând ocazional SUA.
Între timp, i-a încolțit gândul că în America este nevoie de o mănăstire pentru femei de etnii diverse, care să beneficieze de slujbe în limba engleză. În 1967, sora Ileana a fost tunsă în monahism cu numele Maica Alexandra și a rămas în Ellwood, unde a ctitorit mănăstirea Schimbării la Față.
A trăit să vadă căderea comunismului din România și a făcut o vizită în țara sa natală, în 1990. La scurt timp, în 21 ianuarie 1991, a trecut la Domnul și a fost înmormântată la mănăstirea ctitorită în SUA.
Mama sa, Regina Maria, îi face un portret mișcător într-o povestire intitulată „Principesa Ileana – Copila cu ochi albaștri”, recuperată de la Muzeul de Artă Maryhill din SUA.
Monahia Teodosia (Zorica) Lațcu (1917 – 1990)
Zorica Lațcu, călugărită cu numele Teodosia, s-a născut în data de 17 martie 1917, în Ungaria, din părinți români, refugiați din calea Primului Război Mondial. La finalul conflictului, familia s-a întors la Brașov, orașul copilăriei și al tinereții viitoarei maici. De mică, a fost diagnosticată cu o boală care nu-i permitea să se miște și să vorbească normal, dar care nu i-a afectat inteligența nativă.
După ce a urmat facultatea de filologie, a fost numită preparator universitar și a lucrat alături de Sextil Pușcariu la editarea Dicționarului Limbii Române. În paralel, și-a exersat talentul literar prin poezii, care au început să fie publicate și apreciate de oameni de cultură. Primul volum de versuri a apărut în 1941, la Sibiu.
La Mănăstirea „Sâmbăta de Sus” l-a întâlnit pe Sf. Arsenie de la Prislop, care i-a devenit duhovnic și i-a deschis calea către Dumnezeu. Tot aici i-a cunoscut și pe Sfântul Serafim Popescu și pe Părintele Teofil Părăian, de care a rămas legată duhovnicește. Acest mediu i-a fost propice pentru a începe să creeze poezie creștină cu caracter mistic.
Vizitele și șederile dese la mănăstire au născut în sufletul său dorința de a intra în viața monahală. Sfântul Arsenie a îndrumat-o către Mănăstirea Vladimirești, unde s-a retras în 1948 și unde a fost tunsă în monahism doi ani mai târziu.
În perioada martie 1955 – august 1956, a fost închisă de autoritățile comuniste la Galați din considerente politice. Aspazia Oțel Petrescu spune despre această etapă din viața maicii: „Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea știa ca nimeni alta să se aștearnă la picioarele singurului Mântuitor”.
După ce a fost eliberată a locuit o vreme în zona Galațiului, iar între 1970 – 1990, a locuit la Brașov, mergând frecvent la mănăstirile Nicula, vara, și Sâmbăta de Sus, toamna. A dat meditații la germană, franceză, greacă și latină și a contribuit la traduceri din scrierile Sfinților Părinți.
În 1990, a revenit la Mănăstirea Vladimirești, redeschisă în acel an, iar peste câteva luni a trecut la Domnul la vârsta de 73 de ani.
Părintele Teofil Părăian a fost cel care a făcut cunoscută poezia maicii Teodosia, cenzurată înainte de 1989, în cadrul predicilor și conferințelor susținute după dobândirea libertății de exprimare.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta (1920 – 2006)
Academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga este unul dintre marii dascăli ai țării noastre și unul dintre cei importanți eminescologi. Timp de 34 de ani a fost profesoară la catedra de Literatură Universală și Comparată a Universității din București și a publicat 4 volume dedicate poetului Mihai Eminescu.
A avut o educație temeinică, primită de la o vârstă fragedă de la tatăl său, jurist, și de la mama sa, filolog. O mătușă și bunicul, preot, au familiarizat-o cu viața în biserică, mersul la slujbe, spovedania și împărtășania. Mai târziu, părintele Gheorghe Chiriac, care era doctor în teologie, trecuse prin închisoarea comunistă și o iubea mult pe Maica Domnului i-a spus să încerce rugăciunea inimii: „Încearcă, și când te uiți la icoana Ei, du imaginea Ei în inimă și întoarce-o înapoi în minte, fă gimnastica asta ca să-ți faci calea liberă pentru mai târziu, să-ți curățești inima pentru Mântuitorul”.
A urmat facultățile de Drept și Filologie și a devenit profesor, avându-l ca model pe Tudor Vianu. A introdus Biblia în bibliografia studenților și ca subiect de examen. A adus în fața tinerilor autor interziși și „a găsit curajul și inteligența de a face o literatură comparată în așa fel încât studenții să înțeleagă adevărurile neoficiale din spatele mesajului oficial”.
A avut o căsnicie fericită timp de câteva decenii, dar nu a avut copiii. În schimb, înainte de 1989, a cununat 17 perechi și a botezat 11 copii. După moartea soțului său, a decis să se retragă la Mănăstirea Văratic, un spațiu pe care îl cunoscuse din tinerețe în timpul reuniunilor culturale alături de alți intelectuali și oameni ai bisericii.
A fost tunsă în monahism de părintele Iustin Pârvu și a primit numele Benedicta. Ca monahie a declarat: „Am socotit că un creștin intelectual trebuie să-și petreacă ultimii ani ai vieții așa cum se făcea pe vremuri, și mai cu seamă soțiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obișnuință, mai ales în lumea boierească”.
Maica Benedicta a trecut la Domnul în 5 mai 2006 și a fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Putna.
Natalia Manoilescu Dinu (1920 – 1992)
Natalia Manoilescu Dinu s-a remarcat printr-o contribuție, mai puțin vizibilă în perioada comunistă, dar importantă în teologia românească. Gândirea sa a fost transpusă în câteva opere de referință precum „Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă”, studiile hagiografice despre Sf. Maria Magdalena și Sf. Ier. Calinic de la Cernica și lucrarea centrală, o monografie, „Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii”.
O sursă pentru cunoașterea personalității sale o constituie Memoriile, publicate în 2007 la Editura Renașterea, prefațate de fiul său, prof. univ. dr. Mihai Dinu, și ulterior, în 2014, la Editura Spandugino.
Natalia Manoilescu Dinu s-a născut în familia gânditorului politic și economic Mihail Manoilescu, care a ocupat funcția de ministru de externe în timpul regelui Carol al II-lea, iar, mai târziu, a avut o căsnicie împlinită timp de 55 de ani, alături de profesorul și juristul Valeriu Dinu. În introducerea la memoriile sale se regăsesc câteva aspecte interesante despre viața ei precum faptul că „se bucura aproape copilărește de participarea la orice reuniune mondenă” și nu o găsea „incompatibilă cu viața religioasă”. În timp ce se bucura de modă, de excursii sau dans, avea o viață interioară bogată. Copiii săi îi vedeau adeseori chipul radiind de fericire când se ruga cu lacrimi în fața icoanei Mântuitorului.
A primit o educație temeinică la domiciliu, fapt care i-a permis să predea mai multe materii: limba și literatura română, geografie, istorie, științele naturii. A fost licențiată în filosofie și teologie, dar a fost interesată de diverse domenii precum arhitectura, pictura sau artele decorative. A redactat și un manual de botanică după care au învățat multe serii de elevi, dar l-a semnat cu numele soțului său în lipsa unei diplome de specialitate.
De remarcat este faptul că a fost fiică duhovnicească a Sfântului Dumitru Stăniloae, care i-a prefațat cartea despre teologia Sfântului Duh și a Arhimandritului Benedict Ghiuș.
A fost profund afectată de arestarea nejustificată a tatălui său și sfârșitul în închisoarea de la Sighet, despre care a aflat la 8 ani distanță. În addenda memoriilor sale notează câteva motive de bucurie la „scuturarea de jugul comunist” printre care faptul că „vom putea vorbi și scrie despre cei uciși în ultimii 45 de ani”, „religia a reintrat în drepturile sale firești” sau „toți copiii din țara aceasta vor avea parte de un învățământ care să corespundă înclinărilor și aspirațiilor lor”.
Aspazia Oțel Petrescu (1923 – 2018)
Aspazia Oțel Petrescu s-a născut în 1923, într-un sat din apropiere de Cernăuți, în România Mare. Părinții săi, ambii învățători, le-au oferit Aspaziei și fratelui său o copilărie idilică și i-au familiarizat cu viața Bisericii, ducându-i cu regularitate la Sfânta Liturghie.
După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, familia a luat drumul exilului în patria mamă, trăind permanent cu frica de a nu pleca spre „ghețurile eterne ale Siberiei”, din cauza originilor bucovinene. Cu un talent literar remarcat încă din primii ani de școală, Aspazia a urmat Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj. În studenție s-a implicat în activitățile Frăției Ortodoxe Române Studențești alături de alți tineri, formând o generație care „a suprasaturat temnițele comuniste”.
Până la arestarea sa, prin intermediul bunei prietene, Zorica (maica Teodosia) Lațcu, l-a cunoscut pe Sf. Arsenie de la Prislop, la care s-a spovedit. Părintele duhovnic îi va da un cuvânt pe care-l va păstra în inima ei și care o va călăuzi în calvarul ce a urmat: „Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă”. A fost arestată în plină sesiune de examene, la vârsta de 25 de ani. După cum ea însăși mărturisește, „și-a lăsat la picioarele lui Iisus întreaga ei tinerețe”, o tinerețe marcată de bătăi, teroarea frigului, boli, condiții de trai mizere și permanenta foame, toate cumulate în cei 14 ani de temniță grea la Mislea, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoșani și Arad.
Aceste dureri au fost presărate și cu bucurii ale sufletului, între care, o experiență mistică pe care o trăiește după ce este aruncată în pivnița închisorii, înțesată de șobolani. Cuprinsă de o frică de moarte, strigă din adâncul sufletului său către Dumnezeu, iar Acesta nu întârzie să-i răspundă. Tot spațiul din jurul său este transformat în alb, „un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor”. În același timp, simte o „încredere nețărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat și totuși mistuitor ca un rug fără arsură”.
Rugăciunea fierbinte, dragostea și solidaritatea cu cei jurul său o ajută să reziste până la eliberarea din 1962, când se întoarce în sânul familiei stabilite la Roman. Va crește cei doi copii din prima căsătorie a soțului său și își va îngriji mama vreme de 19 ani. După căderea comunismului, Aspazia Oțel Petrescu nu a încetat să mărturisească în conferințe, interviuri și întâlniri despre jertfa celor care au pătimit pentru credință și neam în închisorile regimului ateu.
A trecut la Domnul în 23 ianuarie 2018, după câteva luni de suferință în care a fost îngrijită de maicile de la mănăstirile Diaconești și Petru Vodă.
