Sună ciudat? Nicidecum. Trăim vremuri spectaculoase, pline de schimbări dramatice petrecute într-un ritm debordant. Deja între generația mea și cea a copiilor mei este o prăpastie digitală (deși sunt conectat la device-uri și la noile aplicații), o diferență de raportare la imagine și la cuvântul scris, la erudiție și la spiritualitate, în general. Nu mă vait de „lumea care s-a schimbat”, spun doar că generațiile nu mai seamănă deloc sub aspect formativ și ontologic, chiar, scrie ziarullumina.ro.
Fenomenul Renașterii a fost o adevărată revoluție a epocii sale, marcând trecerea în planul gândirii de la lumea statornicită feudal și teocentric la modernitate și umanism. Pico de la Mirandola, Petrarca, Boccaccio, Marsilio Ficino (și alți gânditori sau artiști protejați de bogatele familii florentine) au beneficiat de o infuzie de elenism clasic de pe urma valului de refugiați greci proveniți din Bizanțul căruia turcii îi ajustau zilnic geografia imperială. Acești învățați au adus în Occident cu ei manuscrise valoroase, dar și interesul pentru operele clasice: literatură, arte, filozofie etc. De aici, în opoziție cu Vaticanul, a înflorit o cultură paralelă cu cea „oficială”, patronată pe atunci de Biserică. E drept, noua linie mergea inclusiv pe gândirea magică, cocheta cu alchimia și alte forme de ocultism, însă a creat opere nemuritoare, adevărate capodopere ale curentului de gândire și acțiune emergent: umanismul.
În opoziție cu gândirea umanistă care îl plasează pe om în centrul tuturor lucrurilor (asta încă de la precursorii greci, reprezentați de sofistul Protagoras, secolul 5 î.Hr.) se afla gândirea teologică a Bisericii. Aceasta a fost și este teocentrică, adică Îl vede pe Dumnezeu în centrul lumii, la originea ei și la cârma ei. El se cuvine a fi slăvit și lăudat, iar nu creatura sa: omul… Între cele două curente de gândire a apărut o mare tensiune care a căpătat aspectele unei adevărate lupte dogmatice, dar și politice. Peste numai patru sute de ani, revoluțiile europene aveau să schimbe complet fața lumii, iar noi, cei de azi, suntem în prelungirea (pașnică) a tumultuoaselor secole 19 și 20. Trăim în plin umanism teoretic și practic prin filozofiile/ideologiile politice, prin legi și normative, prin educație și cultură, prin cutume și relaționări deja seculare. Viața religioasă activă este pe deplin tolerată în societățile umaniste și post-umaniste, după ce acestea au încercat să extirpeze credința din social, exilând-o în planul vieții private. Vocea clerului a contat din ce în ce mai puțin la nivelul deciziilor mari, iar astăzi asistăm la separarea Bisericii de stat, cu diferite nuanțe în fiecare din țările europene, dar și peste Ocean.
Ce s-a schimbat dramatic în istorie nu mai poate fi refăcut. Cel puțin nu la scara unei generații… Ce mai putem face însă este să relansăm discuția, cu armele și filozofia umanistă, privind lumea noilor tehnologii înspre care suntem iremediabil împinși și care reprezintă cea mai profundă revoluție a evoluției (scuzați antinomia!) sau a istoriei umane de la Adam încoace. Numai căderea a produs efecte atât de adânci în firea, mentalul, scopul și trupul primilor oameni pe cât au noile tehnologii care anulează distanțe, timp, spațiu și realul concret. Omul trebuie să învețe din mers să funcționeze în jungla digitală ca să nu fie înghițit de algoritm. Și nu cred că e nimic demonic aici, e doar pătrunderea speciei umane pe o altă poartă, într-o grădină digitală uimitoare, plină de mere atrăgătoare. Dar care din ele este cel interzis?
Neavând un ghid al „postului digital” real și nici o hartă a pericolelor autentice, ar trebui să apelăm la valorile umanismului clasic: dacă omul este în centrul tuturor lucrurilor, așa trebuie să rămână și în cazul lumii digitale. Adică să fie autor și beneficiar al instrumentarului inteligent creat de el însuși nu spre distrugere sau distragere, ci spre aprofundarea tainelor lumii create. Nu spre divertisment continuu, ci spre degrevarea de unele sarcini/munci repetitive care îl robotizează pe cel ce le practică. Nu spre plagiat, furt sau clonare de date/informații, ci spre luminare și cunoaștere aproape fără limită geografică, de limbă etc. Nu spre piraterie, ci spre doxologie – mediul digital poate fi mediul prielnic pentru diseminarea mesajului religios, în anumite situații. Nu spre declanșarea instinctelor primare, a violenței și a comportamentului deviant, ci spre cizelare prin educație și cunoaștere: există multe enclave de normalitate, unde se respiră aerul curat al culturii, al spiritualității senine, al educației „clasice”. Nu spre violență socială, furie oarbă și răzmeriță politică, ci spre bună înțelegere, empatie și cunoaștere reciprocă.
Sursa: ziarullumina.ro
