Fiecare dintre noi a experimentat gustul amar al depărtării de Dumnezeu, fiindcă orice păcat săvârșit, orice gând necurat ne despart de Izvorul sfințeniei și al bucuriei, scrie doxologia.ro.
Dar prin căință suntem cu toții chemați să ne bucurăm de mila și iertarea Preamilostivului Părinte. Păcătuind, devenim vrednici de plâns, fii ai întunericului, ai diavolului. Pocăindu-ne, pregustăm bucuria părtășiei cu iubirea și lumina Împărăției Cerurilor; redevenim fii ai lui Dumnezeu și casnicii Lui; din osândiți la moartea veșnică, la iad, ajungem moștenitori ai fericirii nesfârșite. Vasăzică, un prim efect al îndreptării îl reprezintă iertarea păcatelor, dobândirea harului milostivirii Cerescului Tată.
Sfinții Părinți evidențiază încă o consecință a mântuitoarei stări: inima nouă și duhul nou. Însuși Dumnezeu ne poruncește: „Lepădați de la voi toate păcatele voastre cu care ați greșit și vă faceți o inimă nouă și un duh nou” (Iezechel 18, 31). La aceasta se referă Sfântul Apostol Pavel când ne îndeamnă: „înnoiți-vă în duhul minții voastre şi îmbrăcați-vă în omul cel nou care a fost zidit după Dumnezeu” (Efeseni, 4, 24). Înțelegem deci că întoarcerea noastră nu constă numai în lăsarea păcatelor, ci şi în debutul unei vieți noi, al unui urcuș nu doar exterior – prin depărtarea de rele –, ci și al unuia interior – lupta cu gândurile, intențiile și pornirile pătimașe.
Un alt aspect ținând de pocăință se referă la timpul dedicat ei. Învățătura Bisericii ne îndeamnă la buna chivernisire a existenţei pământene, căci dincolo ne vom înfăţişa la Judecata Înfricoșătoare; aici e vremea trudei, acolo a odihnei, aici a suferinței, acolo a răsplătirii. Dacă cineva s-ar întreba de ce Hristos ne poruncește să ne pocăim în această lume, răspunsul ni-l oferă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ne amenință cu muncile iadului, aici, în viața pământească, nu ca sa ne arunce în iad, ci ca sa ne scape de el dincolo. Dacă ar fi vrut sa ne pedepsească, nu ne-ar fi atenționat mai înainte. Ne amenință cu pedeapsa, ca sa scăpăm de pedeapsă. Ne înfricoșează cu cuvântul ca sa nu ne pedepsească cu fapta”. Cât despre durata pocăinței, se pare că Domnul nu o măsoară în timp, ci în intensitate. Tâlharul de pe cruce a câștigat raiul doar prin arhicunoscuta cerere: „Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta”. Răspunsul îl știm; ne umple inima de bucurie și necurmată nădejde: „Adevărul îți zic: astăzi vei fi cu mine în Rai”.
Sfântul Efrem Sirul, cugetând la acestea, a spus: „Pocăința este un doctor bun, care aduce mângâiere şi odihnă. Darul Pocăinței alină sufletul şi povățuiește spre mântuire. Pocăința mângâie ca o mamă şi spală sufletul ca o apă curățitoare”. După părinții filocalici, ea se face prin lacrimi, rugăciune şi îndeosebi prin Taina Spovedaniei. Ea omoară păcatul și înviază sufletul, întunericul îl preschimbă în lumină, spală ochii duhovniceşti, stăpânește peste firea cea neputincioasă, înfrânează patimile. Păcatul sălășluit în trup domină mintea şi inima ca un tiran, îmbolnăvindu-le. Ortodoxia nu recunoaște altă modalitate de însănătoșire din boala produsă de păcat, decât prin căință și mărturisirea la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei; doar astfel se deschide calea spre leacul nemuririi: Sfânta Împărtășanie. Orice credincios, câtă vreme îşi ascunde vinovățiile în adâncul său, este stăpânit de neliniști, chinuri, de o greutate permanentă, apăsătoare. De aceea părintele Dumitru Stăniloae considera pocăința ideea centrală a creștinismului, în jurul ei gravitând toate evenimentele mântuitoare.
Prin căinţă, omul îşi face o analiză interioară, ajungând la o cunoaștere de sine și, indiferent de rezultat, el nu va deznădăjdui de izbăvire, căci harul divin primit în Taina Mărturisirii îi este salvator. Despărțită însă de spovedanie, pocăința poate cauza ființei umane mari dificultăți, mergând chiar până la stări depresive, reprobabile: nu simpla recunoaștere a păcatului şi denunțarea lui se arată benefice, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului. Exemplul lui Iuda este grăitor în acest sens: apostolul s-a căit că a vândut sânge nevinovat, dar nespovedindu-se, a sfârșit prin suicid. Spovedania reprezintă, așadar, cununa pocăinței și constituie doar o parte din ea. Nu fiecare pocăință implică spovedania, însă fără mărturisire pocăința nu ne va dezrobi de păcat; cel mult ne pricinuiește un sentiment de auto-învinovățire. Iscusiții duhovnici ne îndeamnă să ne descoperim propriile greşeli, să le numim, să le înțelegem rădăcinile, să ne căim de relele făcute și să ne eliberăm de ele cu ajutorul lui Dumnezeu prin Taina Spovedaniei.
Așadar, pocăința nu se rezumă la o căință în stil protestant, ca sentiment pur lăuntric, anulând preocuparea omului de a nu mai păcătui şi strădania lui de îndreptare. Deși pocăința înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea trebuie să depăşească mâhnirea abstractă din pricina păcatelor săvârșite, manifestându-se prin acte exterioare obiective, înnoind astfel cu adevărat viața penitentului. Nimeni, niciodată, nu va putea pretinde că s-a căit suficient. Pocăința nu se termină nicicând, deoarece prin ea bunul creștin se cade să se desăvârşească necontenit.
Concluzionând, pocăința cuprinde în sine întreaga lucrare de desăvârșire a vieții credinciosului. De la starea de „cădere” – urmare firească a păcatelor comise – prin lucrarea pocăinței, omul se va întoarce pe calea binelui, stăpânit de un nestins dor după Dumnezeu.
Un articol de Mihail Daniliuc
Sursa: doxologia.ro.
