Motto: „Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.” – Zoe Dumitrescu – Buşulenga.
Miercuri, 5 mai 2025, se împlinesc 16 ani de la moartea criticului şi istoricului literar Zoe Dumitrescu – Buşulenga, cercetător, eseist, filosof şi pedagog, cea care în ultimii ani de viaţă a luat calea slujirii lui Dumnezeu, călugărindu-se sub numele de Maica Benedicta, la Mănăstirea Văratic, relatează Radio România Cultural.
Intelectual rafinat, Zoe Dumirescu – Buşulenga s-a remarcat prin implicarea totală în dezvoltarea culturii noastre naţionale, nesfiindu-se să critice vehement modul în care aceasta este promovată şi respectată. Şi-a dedicat o mare parte din activitatea profesională operei eminesciene iar către finalul trecerii sale pământeşti a descoperit adevărata esenţă a credinţei.
Zoe Dumitrescu – Buşulenga s-a născut la 20 august 1920, la Bucureşti, părinţii săi fiind Nicolae Dumitrescu, de profesie jurist, şi Maria Apostol, filolog, astfel că nu este de mirare că, încă din copilărie, i s-a insuflat un respect deosebit faţă de cultură.
Parcurge cursurile Şcolii Centrale din Bucureşti şi, în paralel ia lecţii de muzică la Conservatorul „Pro-arte”. A iubit foarte mult muzica şi ar fi devenit, probabil, o faimoasă muziciană, dacă n-ar fi trebuit să renunţe la această pasiune după ce s-a îmbolnăvit de tuberculoză.
Este înscrisă la studiile superioare juridice şi filologice de la Universitatea Bucureşti, obţinând diplome în anglo-germanistică şi istoria artelor, dar şi în ştiinţe juridice.
Despre această perioadă a vieţii, Buşulenga declara: „Pentru mine însă, important era, la început, să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi… marxismul, dublat, fireşte, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenţii au simţit imediat asta, omul tânar înţelege repede aceste lucruri, şi atunci toţi veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ţinta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevarată, cât se putea, fiindcă eram controlaţi. Am făcut tot felul de acrobaţii, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr; acestea s-au spus cu jumătate de gură” , relatează Radio România Cultural.
Şi tot ea descria suferinţele cumplite îndurate de ea şi familia sa: „În 1947 ne-am trezit că pierdem tot. Ni s-au luat casele, pământurile, tata a pierdut şi pensia, a trebuit să-l ascund, pentru că fusese subsecretar de stat în guvernul Maniu din 1929, alt frate era considerat criminal de război, o soră a mamei avusese soţul împuşcat în munţi de Securitate… Eu am rămas pur şi simplu pe drum. A fost o perioadă pînă în 1964 în care am trăit un infern cultural. Încercam în toate felurile să eludăm, făceam seminarii cu analiză de text – am martori studenţi din atîtea generaţii – făceam o chestie cu totul împotriva programei analitice şi a voinţei şefiei catedrei. Biblia figura ca primă carte în Bibliografia dată de mine”.
În anii 1947 – 1948 este numită preşedinte al Comitetului U.N.S.R. de la Institutul Pedagogic „Maxim Gorki“, în anul 1948 devine asistent universitar la Catedra de Literatură Universală şi Comparată a Universităţii Bucureşti, iar în perioada 1948 – 1949, devine redactor la Editura de Stat.
Între anii 1949 – 1957, este redactor la Editura pentru Literatură şi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, în anul 1970, îşi obţine doctoratul cu lucrarea „Renaşterea – Umanismul – Dialogul artelor”, în anul 1972 este Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam, iar din anul 1973, devine director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti.
Între anii 1964 – 1989, Buşulenga publică patru mari volume în care este analizată minuţios viaţa şi opera marelui poet Mihai Eminescu: „Eminescu”, Bucureşti, Ed. Tineretului, col. „Oameni de seamă” – în 1964, „Eminescu – cultură şi creaţie”, Bucureşti, Ed. Eminescu – în 1976, „Eminescu şi romantismul german”, Bucureşti, Ed. Eminescu – în 1986 şi „Eminescu. Viaţă – Creaţie – Cultură”, Bucureşti, Ed. Eminescu – în anul 1989. Trebuie spus aici, că pentru implicarea sa în cercetarea operei marelui nostru poet, Buşulenga este considerată unul dintre cei mai mari eminescologi ai ţării.
Zoe Dumitrescu – Buşulenga a cochetat şi cu politica comunistă, după ce, în 1966, a devenit membră a Partidului Comunist Român, în perioada 1969 – 1974 a fost membră în CC al PCR, şi a fost, în două rânduri, deputată în Marea Adunare Naţională, în mandatele 1975 – 1980 şi 1980 – 1985, relatează Radio România Cultural.
Între anii 1973-1979, a fost membră a Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată.
Din anul 1975 este profesor universitar la Catedra de Literatură Universală şi Comparată a Universităţii Bucureşti – moment până la care a parcurs toate treptele ierarhice din învăţământ (asistent universitar, lector, conferenţiar) –, iar la 1 martie 1974 devine membru corespondent al Academiei Române.
A mai publicat studii de istorie a culturii, precum „Surorile Brontë” – în anul 1967, „Sofocle şi condiţia umană”, Bucureşti, Ed. Albatros, col. „Contemporanul nostru” – în 1974, „Renaşterea, umanismul şi destinul artelor”, Bucureşti, Ed. Univers – în 1975, „Ştefan Luchian” – în 1993 şi „Muzică şi literatură”, scris în colaborare cu Iosif Sava, Bucureşti, Ed. Cartea Românească – în 1996.
Zoe Dumitrescu – Buşulenga este şi autoarea unor excelente studii de comparatistică – „Renaşterea, umanismul, şi dialogul artelor” – în 1971, „Valori şi echivalenţe umanistice, excurs critic şi comparatist”, Bucureşti, Ed. Eminescu, col. „Sinteze” – în 1973 sau „Itinerarii prin cultură” – în anul 1982, o culegere de articole grupate în patru capitole: Portrete pentru o istorie a culturii române, Literaturi străine, Miscellanea şi Gânduri de umanist.
În anul 1980, ea a scris volumul de impresii de călătorie „Periplu umanistic”, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, o carte de însemnări eseistice despre Grecia, Italia, Anglia, Suedia, Olanda, Franţa, dar a participat şi la realizarea unor volume colective deosebit de importante pentru cultura românească, în primul rând „Istoria literaturii române. Studii”, Bucureşti, Ed. Academiei Române – în anul 1979, o ediţie coordonată de Zoe Dumitrescu Buşulenga, care a fost şi autoarea unor studii din cuprinsul cărţii, dar şi „Mioriţa”, o ediţie îngrijită şi prefaţată de aceasta.
După Revoluţie, la 22 ianuarie 1990 este numită membru titular al Academiei Române, iar în perioada 2 februarie 1990 – 18 februarie 1994 devine vicepreşedintele celui mai înalt for academic al ţării, fiind şi preşedinte al Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei.
Între anii 1991 şi 1997 a fost director al Şcolii Române din Roma, a fost membră a Academiei de Ştiinţe şi Studii Europene din Franţa şi, din anul 1993, membră a Academia Europaea din Londra.
Zoe Dumitrescu Buşulenga a publicat nenumărate articole în reviste de specialitate, cum sunt Manuscriptum, Revista de istorie şi teorie literară, România literară, Secolul 20, sau Synthesis – a cărei director a fost pentru o scurtă perioadă.
Ea a primit, pe parcursul vieţii, numeroase premii şi distincţii, precum Ordinul bulgar Sf. Metodiu şi Chiril – în anul 1977, Ordine al Merito della Repubblica Italiana în grad de Comandor – în anul 1978, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România – în anii 1986 şi 1989, Premiul internaţional Herder – în anul 1988, Premiul „Adelaide Ristori” – în anul 1993, Ordine al Merito della Repubblica Italiana în grad de „Grande Ufficiale” – în anul 1996 şi Ordinul naţional Pentru Merit, în grad de Ofiţer – în 2003.
Într-o evaluare a evoluţiei culturii, spiritualităţii şi vieţii, în general, din România, Buşulenga afirma: „Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează.”
Marile iubiri ale doamnei Buşulenga, după cum mărturisea, au fost Eminescu şi Enescu, iar bărbatul vieţii sale a fost soţul ei, Apostol Buşulenga, un om admirabil, de o cultură clasică remarcabilă, care cunoştea latina şi greaca, un om lângă care a petrecut 45 de ani minunaţi, relatează Radio România Cultural.
Despre modelul absolut de viaţă, ea afirma: „Modelul meu absolut a fost Tudor Vianu. Eleganţa lui omenească… E adevărat, olimpianismul lui era rece sau părea rece. Profesorul părea distant, nu puteai să ţi-l reprezinţi decât la catedră. Cu o seriozitate maximă, el oficia… Pentru el, cultura era sacră. Meseria de profesor era pentru el un sacerdoţiu. E adevarat că studenţii erau mult mai atraşi de cursurile lui Călinescu, pentru că la el era spectacol. Avea o alură uşor histrionică, el juca. Nu ştiai dacă vorbeşte serios sau în dodii, tocmai pentru că nu putea spune adevărurile în mod direct, în acea perioadă. Tudor Vianu şi George Călinescu au fost, în acele vremuri, stelele Universităţii.”
După anul 2000, Zoe Dumitrescu – Buşulenga se dedică vieţii monahale, se apropie de Dumnezeu, călugărindu-se la Mănastirea Văratec, sub numele de Maica Benedicta. Dealtfel, sfântul lăcaş îi era destul de cunoscut, încă din tinereţe fiind atrasă periodic de aceste ţinuturi de o spiritualitate aparte. Despre această perioadă, Buşulenga afirma: „Nu este nimic întâmplător pe lume. Totul e făcut de sus. M-a invitat aici prietena mea Valerica Sadoveanu, în fiecare vară. Din ce în ce mai mult m-am apropiat de Văratec, am cunoscut Văratecul, am cunoscut celelalte mănăstiri dimprejur, m-am împrietenit cu preoţii, cu stareţii, cu călugării”.
De asemenea, despre perioada vieţii monahale, ea spunea: „Am socotit că un creştin intelectual trebuie să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri, şi mai cu seamă soţiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obişnuinţă, mai ales în lumea boierească.”
La Văratec, Zoe Dumitrescu – Buşulenga avea să treacă în eternitate, la 5 mai 2006, trupul său fiind înhumat în cimitirul Mănăstirii Putna.
Post-mortem, în anul 2007, îi apare volumul „Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos”, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti.
Un articol de Răzvan Moceanu
Sursa: Radio România Cultural
Sursa video: Marco Polo
