„Daţi-le voi să mănânce!”, se referă, totodată şi la actele de milostenie pe care trebuie să le facem în folosul aproapelui. Ştiţi ce vom fi întrebaţi, mai întâi de toate, la judecata de apoi? Dacă am făcut milostenie.
„Daţi-le voi să mănânce!”.
Cuvintele din titlu aparţin Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au fost rostite cu prilejul înmulţirii pâinilor în pustie, eveniment relatat de Sfântul Evanghelist Matei (14, 14-22), minune amintită în fiecare an în duminica a 8-a după Rusalii.
Am ales-o spre duhovnicească zăbovire, în intenţia de a invita pe toţi ascultătorii noştri să mediteze la unul din mesajele ei, pe care-l socotim cel mai aproape de realităţile cotidiene, acela al datoriei creştine de a hrăni spiritual şi material pe toţi cei înfometaţi cu sufletul şi cu trupul, scrie doxologia.ro.
Pentru o înţelegere limpede va fi nevoie, desigur, de recitirea celor nouă versete ale Evangheliei… .
Amintim faptul că într-una din zile, aflându-se lângă Marea Galileii, Iisus vorbea unei mari mulţimi de bărbaţi, femei şi copii, de faţă fiind şi ucenicii, săvârşind şi vindecări pentru bolnavii aduşi acolo. Cuvântul Său a fost atât de fascinant, prezenţa Sa atât de plăcută şi binefăcătoare, încât cei de faţă n-au realizat că ziua trecuse şi că seara era aproape, uitând de casă, de mâncare, de orice altă grijă.
Singura grijă era să audă fiecare cuvânt rostit de Mântuitorul şi să fie lângă El, cât mai aproape posibil. Sesizând într-un sfârşit că soarele cobora spre asfinţit, ucenicii I-au zis: „Locul este pustiu şi iată că vremea a trecut; dă drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare”. Răspunsul Mântuitorului i-a surprins, însă, pe ucenici: „Nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce!”.
I-a surprins, pentru că ei nu aveau altceva de mâncare decât cinci pâini şi doi peşti, iar cei care trebuiau ospătaţi numărau „cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii”, ceea ce înseamnă că puteau fi peste zece mii de guri.
Evanghelistul descrie, mai departe, minunea săvârşită: înmulţirea pâinilor şi a peştilor, săturarea tuturor celor de faţă şi strângerea a douăsprezece coşuri cu firimituri (douăsprezece coşuri purtate apoi de apostoli ca mărturie a minunii, zice Sfântul Ioan Gură de Aur).
Să reţinem, în chip deosebit, că după ce Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, ucenicii au fost cei care le-au împărţit mulţimilor. Din mâna lor au primit hrana care i-a săturat, împlinindu-se, astfel, porunca „Daţi-le voi să mănânce!”.
Ca şi în alte cazuri, nu trebuie să vedem în această minune doar o rezolvare de moment a unei trebuinţe oarecare. Înmulţirea pâinilor are sens euharistic, anticipând, astfel, Sfânta şi Marea Taină a Euharistiei.
Să ne amintim că la Cina cea de Taină, Mântuitorul a făcut aceleaşi gesturi liturgice: a luat pâinea, a mulţumit, a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor.
Din dorinţa de a adânci acest înţeles euharistic al înmulţirii pâinilor apelăm la Sfântul Evanghelist Ioan, care după ce relatează aceeaşi minune a înmulţirii pâinilor adaugă: „Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul Care va să vină în lume. Cunoscând deci Iisus că au să vină să-L ia cu sila ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur” (6, 14-15).
Auziţi? Să-L facă rege! Căci îşi vor fi zis în sinea lor: „Dacă acest Om poate înmulţi pâinile (poate, aşadar, asigura hrana poporului) să fie în fruntea noastră!”. Dar El nu venise pentru a fi împărat lumesc. De aceea S-a retras în munte, singur, întristat că cei de faţă, inclusiv ucenicii, au rămas doar la înţelesul material al minunii.
Cu mâhnire le spune a doua zi: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat”. (Ioan, 6, 26). Aşa se explică faptul că Iisus rosteşte de îndată o cuvântare, numită de exegeţi „Iisus – pâinea vieţii”, în care spune, la un moment dat: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da lumii este Trupul Meu. Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan, 6, 51, 56).
La auzul acestor cuvinte atât de „tari” mulţi L-au părăsit. Ce vor fi crezut bieţii oameni, obişnuiţi să gândească doar fizic, material: „Cum adică, să fim mâncători de carne de om, precum canibalii?”.
Mai târziu, însă, ucenicii vor înţelege că este vorba de Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului, pentru care se folosesc ca elemente materiale pâinea şi vinul, ce se sfinţesc la Sfânta Liturghie instituită de Iisus la Cina cea de Taină.
„Daţi-le voi să mănânce!”. Acum începem să întrezărim înţelesul acestei porunci. După cum la înmulţirea pâinilor apostolii au fost cei care au împărţit hrana mulţimilor, tot aşa după înălţarea la cer a Domnului şi după pogorârea Sfântului Duh, tot ei vor fi primii slujitori care vor săvârşi Sfânta Liturghie, împărţind, astfel, hrana nemuririi – Sfânta Împărtăşanie.
Şi nu numai această hrană, cea mai trebuincioasă mântuirii, desigur. Vor da şi mâncarea cuvântului evanghelic, cuvântul Domnului, împlinindu-se prorocia „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4, cf. Deut., 8, 3).
Apostolii vor rândui, apoi, preoţi şi episcopi prin cetăţi, care vor împlini mai departe porunca de împărţire a hranei duhovniceşti. Şi aşa mai departe, până în zilele noastre. „Daţi-le voi să mănânce!”, este o poruncă sfântă pe care o împlinesc astăzi slujitorii consacraţi ai altarelor, episcopii, preoţii şi diaconii, care împart Sfânta Euharistie şi cuvântul evanghelic mulţimii evlavioase şi flămânde după mâncarea cea mântuitoare.
Prin extensie şi pogorământ, însă, această poruncă o poate împlini, binefăcător, orice creştin. Nu în cazul Sfintei Euharistii, care este administrată numai de slujitorii hirotoniţi, ci în ceea ce priveşte învăţătura Evangheliei, care, însuşită temeinic în Sfânta Biserică, poate fi transmisă de orice creştin, celor din familie, colegilor de la serviciu etc.
„Daţi-le voi să mănânce!”, se referă, totodată şi la actele de milostenie pe care trebuie să le facem în folosul aproapelui. Ştiţi ce vom fi întrebaţi, mai întâi de toate, la judecata de apoi? Dacă am făcut milostenie.
Să ne amintim de cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Matei, din care aflăm că El se identifică cu cei flămânzi, goi, bolnavi etc.: „Va zice împăratul celor de-a dreapta: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde: Doamne, când Te-am văzut flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în temniţă?. Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut!” (25, 34-40).
În concluzie, porunca „Daţi-le voi să mănânce!”, implică aceste două aspecte capitale:
1. Datoria prioritară a slujitorilor hirotoniţi de a oferi credincioşilor Sfintele Taine şi învăţătura evanghelică, deodată cu celelalte daruri ale Bisericii, inclusiv de a fi exemple în săvârşirea actelor de milostenie;
2. Datoria credincioşilor simpli de a răspândi mai departe învăţătura sfântă, în mediul în care vieţuiesc şi de a face neobosit acte de caritate, atât prin intermediul Bisericii, cât şi în particular, cu timp şi fără timp.
Aceste datorii se impun din ce în ce mai mult astăzi, în condiţiile în care lumea ni se înfăţişează tot mai subnutrită, spiritual şi material. Puţină, nu multă atenţie ne trebuie ca să auzim glasul tainic al Domnului care strigă neîncetat conştiinţei noastre: „Daţi-le voi să mănânce!”. Amin.
