Lăcomia este un păcat capital şi constă în pofta nestăpânită de a mânca şi a bea peste măsură, precum şi în dorinţa de a aduna multe bogăţii. Lăcomia este un păcat al trupului, „aşa cum sunt: adulterul, desfrânarea, necurăţia şi destrăbălarea” (Galat. 5, 19).
Piatra de încercare a sufletului nostru este bogăţia. În toate timpurile omul s-a frământat mereu pentru a avea. Fie nevoia trebuinţelor trupeşti de orice clipă, fie grija pentru traiul de mâine şi mai târziu; fie, în sfârşit încrederea că prin avere putem stăpâni împrejurările în mijlocul cărora se desfăşoară viaţa, bogăţia a fost şi este ţinta către care au năzuit toate dorinţele şi străduinţele omeneşti.
Din pricina ei s-au întâmplat războaie şi s-au vărsat râuri de sânge, ea ne ţine în duşmănie cu aproapele, ne poartă în judecăţi, ne produce nelinişte şi în sfârşit, ea poate câştiga pentru noi cea mai grea osândă în viaţa de dincolo, nimicind astfel toate ostenelile noastre de pe pământ.
Din această pricină unii o osândesc, alţii o laudă, depinde de felul cum o folosim. Dezlegarea acestei întrebări şi împăcarea atâtor răspunsuri ne-o dă pilda bogatului căruia îi rodise ţarina mai mult decât se aştepta el.
Şi atunci, bucuros de aceasta, cugeta în sine şi zicea: „Ce să fac, n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: aceasta voi face: am să stric hambarele şi am să le fac mai mari şi am să adun acolo toate roadele şi toate bunătăţile mele; apoi am să zic sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”.
Dumnezeu însă i-a zis lui: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul; dar cele ce ai strâns ale cui vor fi?”. Evanghelia se încheie cu învăţătura şi îndemnul: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi (adică numai pentru sine), iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte”.
Multe sunt greşelile mari prin care a păcătuit acest bogat zgârcit. Mai întâi, el a socotit veşnic ceea ce este trecător şi pieritor: viaţa aceasta chiar, averea, petrecerile cu toate ale ei desfătări.
El a zis şi a dorit să facă la fel ca alţi mulţi bogaţi necredincioşi care ziceau: „Veniţi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne încununăm cu flori de trandafiri, până nu se vestejesc. Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea noastră şi menirea noastră. Să asuprim pe cel sărac şi drept, să nu ne fie milă de văduvă şi de cărunteţile bătrânului încărcat de ani să nu ne ruşinăm” (Înţelep. lui Solomon 2, 6-10).
Celui lacom i se pare că viaţa este veşnică, de aceea doreşte să adune cât mai multe avuţii. El crede că dacă i s-au înmulţit bogăţiile, i s-au înmulţit şi zilele. I se pare că dacă este bogat, este şi nemuritor, crede că dacă are totul din belşug, nu va mai muri. De aceea i s-a spus „nebune”, pentru că aşa a cugetat, ca un om fără minte. A mai greşit acest bogat şi prin faptul că şi-a însuşit şi a păstrat numai pentru el hambarele cu bunătăţile pământului, pentru desfătare întru mulţi ani.
Pe când în jurul lui erau atâţia lipsiţi de pâinea cea de fiecare zi, atâţia dezmoşteniţi ai soartei, atâţia bolnavi, atâţia care mureau de mizerie. Atunci, ca şi acum, în jurul acelui bogat erau orbi, şchiopi, ologi, bătrâni fără nici un sprijin şi atâţia copii sărmani. Toţi aceştia erau mai de preţ decât toate bogăţiile sale, căci erau suflete şi vieţi omeneşti, mărgăritare în veci strălucitoare, dar care pentru un timp erau aruncate în adâncul suferinţelor şi în noroiul tuturor nevoilor.
Pe aceştia însă, bogatul zgârcit nu-i vedea. El îşi fixase privirile lui, grija lui şi întreaga lui fiinţă la averea sa, la desfătările sale atât de trecătoare. Bogatul a devenit aşa pentru că era lacom.
Lăcomia este un păcat capital şi constă în pofta nestăpânită de a mânca şi a bea peste măsură, precum şi în dorinţa de a aduna multe bogăţii. Lăcomia este un păcat al trupului, „aşa cum sunt: adulterul, desfrânarea, necurăţia şi destrăbălarea” (Galat. 5, 19).
Prin lăcomie, ca şi prin desfrânare, omul se abate de la adevăratul rost al firii şi cade în neorânduieli care îi distrug viaţa. Este îndeobşte ştiut că organismul nostru are anumite trebuinţe, dictate de imperativul supravieţuirii, care sunt satisfăcute prin anumite alimente.
La animal instinctul de conservare funcţionează fără devieri şi exagerări, pe când la om, foamea şi setea pot degenera în pofte nesăţioase, în lăcomia pântecelui şi în beţie. Lacomul se dovedeşte mai lipsit de minte decât animalele, căci acestea încetează de a mai mânca şi bea când s-au săturat, pe când omul stăpânit de lăcomie preschimbă plăcerea ce însoţeşte satisfacerea trebuinţelor fireşti din mijloc necesar în scop şi urmăreşte permanentizarea ei.
Este încălcarea ordinei fireşti. Deviere de la linia firească este şi plăcerea de acumulare de bunuri, spre a le face izvor al desfătărilor josnice (îmbuibare, beţie, desfrâu etc.). Şi într-un caz şi în altul, lacomul se dovedeşte egoist, o fiinţă monstruoasă, care abuzează de bunurile vremelnice în dauna semenilor şi a propriei şi adevăratei sale fericiri.
Lăcomia sub toate aspectele ei (îmbuibare, beţie, iubire de avuţie etc.) este un păcat ucigător, exercitând o lucrare de întunecare a sufletului, chiar o înnebunire a lui, cum este cazul bogatului căruia i-a rodit îmbelşugat ţarina.
De aceea Mântuitorul spune: „Luaţi seama de voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34).
Lăcomia îmbătrâneşte pe cei pe care i-a prins în mrejele ei şi greu îi părăseşte. Lăcomia este un păcat greu de înlăturat. Cu cât se apropie moartea, această josnică patimă se înfige mai adânc în suflet.
S-au văzut lacomi gârboviţi, cu puterile sleite, privind deznădăjduiţi la comorile ce rămân în urma lor şi la bunurile de care se despart. Scriitorul H. de Balzac, în romanul Eugenie Grandet, povesteşte despre bătrânul Grandet care, fiind în agonie, privea la aurul dinaintea ochilor săi, spunând: „Asta mă încălzeşte”. Fiica, plângând, îngenunchează şi-i zice: „Tată, binecuvântează-mă”, dar el îi spune: „Ai grijă de tot, ai să-mi dai socoteală acolo”.
Un mare predicator bisericesc, vorbind despre lăcomie, spune că este asemenea iederei, care se urcă pe copaci şi se înfăşoară puternic în jurul lor şi nu-i părăseşte nici dacă se usucă. Într-un singur fel poţi scăpa de ea, dacă îi tai cu cuţitul firele.
Tot aşa de greu poate scăpa şi omul de lăcomie, fie că trupul este tânăr sau bătrân; doar când intervine un gând curat şi o hotărâre fermă de a tăia răul din rădăcină, omul se poate salva.
Multe sunt ravagiile încrestate pe răbojul istoriei din cauza lăcomiei, generatoare a dorinţei de a avea mai mult decât îţi este necesar şi folositor. Căderea îngerilor, căderea protopărinţilor noştri, pierderea dreptului de întâi născut din partea lui Esau, care şi l-a vândut pentru un blid de linte, trădarea lui Iuda, pedepsirea cu moartea a soţilor Anania şi Safira etc., toate se datoresc lăcomiei.
Lacomul, oricare ar fi faţa lui şi oriunde s-ar afla, îşi are psihologia lui, un fel deformat de a vedea lucrurile. Este nesuferit propriei sale familii, este împotriva legării de prietenii, arţăgos cu vecinii, mizantrop, rău conducător al propriei sale persoane, plin de griji şi cu insomnii.
Deşi îmbelşugat cu de toate, oftează ca un lipsit. Îi rodeşte pământul, el, în loc să se bucure şi să fie recunoscător lui Dumnezeu, suspină. Bleşugul de roade îi aduce griji şi încurcături.
Vorbeşte singur, asemenea bogatului din parabolă, numit de-a dreptul nebun. Lui i se potrivesc cuvintele Mântuitorului: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mat. 6, 27). Portretul lui este antipatic, din cauza lipsei simţului său moral.
Sfânta Scriptură califică lăcomia drept idolatrie, mama şi rădăcina tuturor răutăţilor, „căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).
Într-adevăr, lăcomia este izvorul tuturor răutăţilor, fiindcă din cauza ei piere dragostea frăţească dintre oameni, pământul se umple de hoţi şi ucigaşi, mările de piraţi, societatea de calomniatori şi trădători, familiile se dezbină.
Pe drept cuvânt spune înţeleptul Solomon: „Omul lacom aţâţă cearta, iar cel ce nădăjduieşte în Domnul va fi îndestulat” (Pilde 28, 25).
Ar fi foarte greşit dacă cineva ar crede că Domnul Iisus Hristos osândeşte câştigarea bunurilor materiale, economia şi prevederea. Ca şi în alte pilde asemănătoare, Iisus are în vedere lipsa de deschidere a sufletului bogatului faţă de nevoile şi necazurile celor din jur, păcatul egoismului, la care acum se adaugă păcatul lăcomiei şi nebunia de a crede că omul poate aduna pentru „mulţi” ani, uitând cât e de scurtă şi de nesigură viaţa omenească.
Viaţa pământească îşi are, desigur, trebuinţele ei fireşti – hrană, îmbrăcăminte, casă etc. -, fără de care ea nu poate exista. E firesc, e o datorie să le cauţi, să munceşti şi să le aduni, dar a lega toată viaţa numai de acestea, a nu te gândi la sufletul şi la trebuinţele lui, a nu te gândi la momentul despărţirii de ele, iată cu adevărat nebunia vieţii.
Mântuitorul nu este împotriva bucuriilor curate, adică a bucuriilor ce zidesc şi sfinţesc pe om. Spre a putea gusta fericirea, se cere rânduială în cugetul nostru şi urmarea poveţei pauline: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). „Purtarea de grijă a trupului vostru să nu o prefaceţi în pofte” (Rom. 13, 14).
Bogatul din Evanghelie este numit nebun nu pentru că avea avere, ci pentru că idolatriza averea şi se închina ei. Păcatul lăcomiei îl orbise cu desăvârşire, de aceea în faţa morţii era mai sărac decât toţi săracii din lume, nenorocit, demn de compătimit pentru cele ce îl aşteaptă. Sărac de credinţă în Dumnezeu, sărac de iubire de oameni, sărac de nădejde veşnică.
Pe drept cuvânt spune Mântuitorul în încheierea parabolei: „Aşa este cel ce-şi strânge comori iar în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte”.
Spre a fi fericit în viaţă şi în faţa morţii, e necesară o singură comoară, pe care „rugina n-o strică şi moliile n-o mănâncă”.
Să ne întrebăm, suntem bogaţi sau săraci sufleteşte? Dacă răspunsul va fi dezamăgitor, să adânceşti această pildă şi să cauţi să înţelegi ceea ce-ţi dezvăluie priveliştea lumii în care trăieşti şi să ne străduim a ne îmbogăţi în virtute, făcându-ne „pildă de fapte bune, în învăţătură, în curăţie, în cinste” (Tit. 2, 6-7). Amin.
