„Omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără petenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte şi pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc” (Meditaţii Teologice, 198).
„Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34).
Luna septembrie a fiecărui an este marcată în chip deosebit de două sărbători: Naşterea Maicii Domnului (în ziua de 8) şi Înălţarea Sfintei Cruci (în ziua de 14).
Trebuie să remarcăm mai întâi faptul că sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este încadrată liturgic, deloc întâmplător, de două duminici cu acelaşi dumnezeiesc subiect: Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.
Pentru anul acesta cuvântul nostru se va referi la cea de-a doua duminică, care, prin Evanghelia rânduită la Sfânta Liturghie (Marcu, 8, 34-38), sintetizează înţelesurile şi chemarea Sfintei Cruci.
Dintre acestea, pentru cuvântul nostru ne oprim asupra chemării numite în Evanghelie lepădarea de sine.
Deschidem, mai întâi, Patericul cel vechi la slova P şi citim în capitolul Pentru Avva Pafnutie: „A zis Avva Pimen că zicea Avva Pafnutie: În toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună mă duceam la dânşii, având până acolo depărtare ca la 12 mile (aprox. l8 km, n.n.) şi tot cugetul îl spuneam lor şi nimic altceva nu-mi ziceau, decât aceasta: că ori în ce loc vei merge, nu te număra pe tine şi vei fi odihnindu-te…”.
Încercând să înţelegem ce înseamnă lepădarea de sine, credem că acest fragment de Pateric ne vine într-ajutor. Căci a nu te număra pe tine înseamnă a te smeri, a te socoti la urma celorlalţi, a-l situa pe aproapele cu un pas înaintea ta.
Ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării crucii este necesară lepădarea de sine, ne gândim imediat la explicaţiile binecunoscute: lepădarea de sine înseamnă lepădarea de egoism, de păcate, de averi etc. etc. Bineînţeles că aceste explicaţii au valabilitatea lor. Dar parcă sună pea vag, pea general, poate şi pentru faptul că ele sunt pea des invocate.
Pe când, iată, cuvântul din Pateric, pe cât de simplu, pe atât este de pătrunzător: nu te număra pe tine! Scurt, direct, imposibil de ignorat sau ocolit. Adică: nu fi mândru, egoist şi lacom. Fii smerit! Aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima!” (Matei, XI, 29).
Aşadar, smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine. Frumoasă, admirabilă virtute, despe care s-au scris atâtea pagini minunate. Este virtutea lăudată nu numai de sfinţii părinţi, o dată cu toţi slujitorii şi creştinii Bisericii dreptmăritoare, ci, deopotrivă, de toţi înţelepţii altor religii, mai mari sau mai mici.
Iată, bunăoară, cum îl descrie ilustrul nostru profesor teolog Teodor M. Popescu (1893-1973) pe cel smerit: „Omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără petenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte şi pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc” (Meditaţii Teologice, 198).
Frumos, dar greu de împlinit cuvânt! Să încercăm, acum, a face un pas mai departe, în viaţa de zi cu zi a românului.
Desigur, orice conaţional, creştin adevărat, va recunoaşte că smerenia este o virtute aleasă, fără de care nu-i posibilă luarea crucii spe a urma lui Hristos. Dar, a vorbi pea mult de smerenie şi umilinţă acum, când omul de rând este umilit în atâtea privinţe, înseamnă, credem, un abuz. Căci se pune întrebarea: care-i starea sufletească a românului de rând, astăzi?
Oricine vrea să vadă poate constata o stare depesivă, apropiată deznădejdii, care se manifestă la un număr crescând de semeni. Care-i modul lui de a gândi, de a simţi? Din păcate, în mare măsură cel pe care comunismul şi dictatura i le-au insuflat! Căci mintea românului a fost alterată: să nu mai poată deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, grâul de neghină.
Câţi au putut scăpa de acest flagel? Mulţi, puţini, Dumnezeu ştie. Să nu ne înşelăm cumva că o dată cu acel controversat decembrie 1989, felul de a fi al românului s-a schimbat brusc. Mai ales în privinţa felului de a gândi, unde se poate constata o lipsă acută a discernământului, sau dreptei socotinţe, cum se spune la Pateric.
Lepădarea de sine înseamnă, aşadar, lepădarea din noi, din mintea şi inima noastră, a tot ce comunismul ateu a introdus: minciună, jumătăţi de măsură, muncă de ochii şefului, acceptarea mizeriei, complicităţi de tot felul ş.a.m.d.
Spus mai pe scurt: lepădarea de satana! Ca la un al doilea botez ce ni s-ar face. Ca şi cum ni s-ar pune întrebarea: „Te lepezi de satana?”, la care să se răspundă răspicat: „Mă lepăd!”.
Decembrie 1989 a fost un timp al unui astfel de botez, prin care mulţi au înţeles că este un moment optim al lepădării de satana. Unii tineri (şi chiar vârstnici, poate) nefiind botezaţi până la acea dată, din cauzele ştiute, au murit jertfindu-se pentru libertatea şi demnitatea ţării.
Punem o întrebare (retorică): pot fi consideraţi botezaţi cei care s-au jertfit atunci, dar până la acea dată nu primiseră botezul în biserică? Răspunsul vine de la sine: da! Pentru că este un botez al sângelui! Pentru că s-au lepădat de satana, din moment ce au ieşit cu piepturile goale să-i înfrunte pe dictatori.
Păcat de alţii care n-au fost la înălţimea momentului, rămânând în continuare de partea minciunii, până în ziua de azi.
Rezumând cele spuse până acum, socotim că prin lepădare de sine trebuie să înţelegem atât ţinuta smerită, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (sau a nu ne număra pe noi, cum prea minunat se spune la Pateric) şi în acelaşi timp, a ne lepăda de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui şi de toată lucrarea lui şi de toată trufia lui, cum auzim rostindu-se la Taina Sfântului Botez.
Vom reuşi oare? Credem că da, iubiţi credincioşi, atâta vreme cât vom asculta de Maica noastră Biserica; atâta vreme cât vom iubi Sfânta Liturghie; atâta vreme cât ne va fi dragă rugăciunea.
În această dorinţă sfântă, socotim potrivit să încheiem cu o rugăciune deosebit de frumoasă, propusă nouă de Sfântului Isaac Sirul (sec. al VII-lea), pe care o citim din volumul recent apărut la Editura „Anastasia”, prin osteneala academicianului creştin ortodox Virgil Cândea, volum intitulat „Cele mai frumoase rugăciuni ale ortodoxiei”: „Dumnezeul meu, care cercetezi făptura Ta, căruia îţi sunt arătate patimile mele şi neputinţa firii noastre celei omeneşti şi tăria potrivnicului nostru, Tu însuţi acoperă-mă de răutatea lui, căci puterea lui este mare, iar firea noastră ticăloasă şi puterea noastră neputincioasă. Tu dar, Bunule, Cel ce ştii neputinţa noastră, care şi porţi greutatea neputinţei noastre, păzeşte-mă de tulburarea gândurilor şi de potopul patimilor şi fă-mă vrednic de această Sfântă Liturghie a Ta, ca nu cumva prin patimile mele să stric dulceaţa ei şi să mă aflu obraznic şi îndrăzneţ înaintea Ta, ci, Doamne, Peadulcele meu Iisus, miluieşte-mă şi mă mântuieşte”. Amin.
