Dumnezeu este gata să ne îndumnezeiască. Dar noi fugim ca nişte laşi, respingând această fericire. Ce prostie! Ce absurditate! Ce nebunie! Atât de mult doreşte Dumnezeu acest lucru, adică să ne facă asemenea Lui, încât a venit pe pământ, S-a întrupat în scopul acesta (Ioan 3, 16).
Dreptmăritori creştini,
În pericopa evanghelică de astăzi, Îl vedem pe Hristos Domnul umblând pe lângă Marea Galileei. Având nevoie de lucrători pentru Împărăţia veşnică, S-a adresat unor pescari, zicându-le: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4, 19). Aceştia, lăsând corabia, mrejele şi familia lor, au mers după Domnul, Care a făcut din ei solii mântuirii, în timp şi spaţiu.
Acest Hristos străbate de două mii de ani Galileea lumii noastre, cerându-ne să-L urmăm spre a găsi în El sens superior şi demnitate adevărată. Mântuitorul nostru este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), încât, urmându-L, ne dovedim împreună-lucrători cu El la zidirea Trupului tainic, a Bisericii.
Aşa devenim ucenici şi Sfinţi, asemenea înaintaşilor din neamul nostru, pe care îi pomenim în această zi, numită Duminica Sfinţilor Români.
Iubiţi credincioşi,
Există un cuvânt preferat al lui Dumnezeu, există un cuvânt care adesea era pe buzele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Există un cuvânt care este înscris cu litere de aur pe poarta cerului. Acesta este cuvântul „Vino!”. În Sfânta Scriptură sunt porunci şi judecăţi, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii şi al adevărului, dar deasupra tuturor vocilor răsună ca un refren chemarea „Vino!” (Mt. 11, 28; Lc. 5, 59; In. 21, 22).
„Vino”, a zis Hristos lui Petru, care s-a lepădat de El de trei ori. Petru a venit cu lacrimi de pocăinţă şi a devenit unul dintre cei mai credincioşi Apostoli. „Vino”, a zis Hristos lui Iuda. Tragedia lui Iuda a fost că el n-a venit. Dacă venea, ar fi fost iertat. În disperare, el s-a dus şi s-a spânzurat. „Vino”, a zis Hristos tâlharilor, criminalilor şi desfrânaţilor, tuturor fiilor şi fiicelor, rătăciţi în lume. Ei au venit şi în Hristos au găsit ce căutau, ba chiar mai mult.
„Vino”, ne zice Hristos, iar noi spunem: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68). Unde mai putem găsi o astfel de iertare, o astfel de iubire, o astfel de putere, o astfel de viaţă nesfârşită? Pe cruce, braţele lui Hristos stau întinse, ca şi cum ar vrea să ne cuprindă pe toţi la El cu cuvântul „Vino!”… .
Întreaga Biblie poate fi rezumată în acest cuvânt, atât de frumos, atât de delicat, plin de iubire şi compasiune, cuvântul preferat al lui Dumnezeu, adresat omului: „Vino!”.
Dumnezeu este gata să ne îndumnezeiască. Dar noi fugim ca nişte laşi, respingând această fericire. Ce prostie! Ce absurditate! Ce nebunie! Atât de mult doreşte Dumnezeu acest lucru, adică să ne facă asemenea Lui, încât a venit pe pământ, S-a întrupat în scopul acesta (In. 3, 16).
Fiecare dintre noi este chemat de Dumnezeu la mântuire prin diferite căi şi mijloace. La apelul iubirii lui Dumnezeu trebuie să răspundem „Da” prin credinţa şi virtuţile noastre. Prin darurile cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu, suntem chemaţi la mântuire. Cu succesele sau insuccesele pe care le avem în viaţă, Dumnezeu ne cheamă la mântuire. Cu bucuriile şi necazurile ce vin asupra noastră, Dumnezeu ne cheamă la desăvârşire, fiindcă „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4).
„Spre a ne duce la mântuire, Dumnezeu – zice Fericitul Augustin – transformă durerea în învăţătură şi loveşte ca să vindece, nu ca să ucidă”. Cu oamenii pe care ni-i scoate în cale, Dumnezeu ne cheamă la mântuire.
Sfântul Casian Romanul spune: „Dumnezeu ne ocroteşte şi ne împinge în aşa fel încât, uneori, chiar fără voia noastră, ne duce la mântuire”. Dumnezeu ne cheamă la mântuire prin visele noastre.
Scriitorul bisericesc Tertulian afirmă, în acest sens, că „o mare parte dintre oameni află pe Dumnezeu datorită viselor”. Printr-un vis, mamei Fericitului Augustin i se aduce la cunoştinţă că fiul ei se va converti.
În vis, un tânăr strălucitor, vesel şi surâzând, o întreabă pe Sfânta Monica de ce este aşa tristă şi mistuită de jale. Iar Sfânta Monica îi răspunde că datorită pierderii lui Augustin. Tânărul îi porunceşte să fie fără teamă şi să privească atent, pentru că în locul unde se afla ea, era şi fiul ei Augustin.
Dumnezeu ne cheamă la mântuire prin conştiinţa noastră. Prin conştiinţă, Dumnezeu ne mustră pentru relele ce le-am făcut. Prin conştiinţă, Dumnezeu ne îndeamnă spre tot lucrul bun.
Sfântul Talasie Libianul spune: „Conştiinţa este un învăţător sincer; cine ascultă de ea, petrece fără de greşeală”. Suntem purtaţi spre mântuire şi de cărţile bune pe care le citim. Au fost multe cazuri în care unii oameni, în urma citirii Sfintei Scripturi, s-au convertit la creştinism, deoarece în cuprinsul acestei cărţi au descoperit căile adevărate spre iluminare şi desăvârşire.
Sfântul Efrem Sirul zice: „Frate al meu, trezeşte-te şi te sârguieşte de-a pururea a te lipi de citirea Sfintelor Scripturi, ca să te înveţe pe tine cum se cade a fugi de cursele vrăjmaşului şi a dobândi viaţa veşnică”.
Iată, deci, că Dumnezeu lucrează în multe chipuri, ca noi să ajungem la mântuire. Dumnezeu vrea să Se dăruiască El Însuşi mie, ţie şi fiecărui om.
Dacă ne lăsăm „cuprinşi” de Dumnezeu, El Însuşi este Acela Care ni Se descoperă şi ni Se comunică, în măsura în care noi Îl primim: „Şi, tuturor celor care L-au primit, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu şi din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har” (In. 1, 12 şi 16).
Dacă deschidem uşa, dacă spunem „Da”, El intră şi ne face pe noi locuinţa Lui, chivotul Lui. Intrând în fiinţa noastră, cinează cu noi şi noi cu El (cf. Apoc. 3, 20). Pe Domnul Hristos L-au urmat şi L-au primit în viaţa lor nu numai pescarii Galileei, ci şi fiii şi fiicele acestui neam. Ei şi-au predat fiinţa lor Mântuitorului, ca să ne lase nouă moştenire o credinţă puternică şi adevărată.
Sfântul Sinod a hotărât, la 20 iunie 1992, ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu Sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi Sfinţii din neamul nostru, ştiuţi şi neştiuţi.
Pentru cinstirea acestora, s-a instituit atunci „DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI”, care este aşezată în Calendarul Bisericii noastre în fiecare an, în a doua Duminică după Rusalii. Îi cinstim astăzi pe cuvioşii pustnici care, după spusa Mitropolitului Dosoftei, au dus o viaţă tot aşa de ascetică precum cea a Sfinţilor din Tebaida.
Între cei care au trăit deplin viaţa călugărească, se numără Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Daniil Sihastrul, Sfânta Teodora de la Sihla şi Sfântul Calinic de la Cernica. Îi cinstim astăzi şi pe acei martiri români care au ţinut sus stindardul Crucii în vreme de prigoană, pecetluind cu sângele lor propria mărturie, precum Sfinţii Mucenici de la Niculiţel, din veacul al IV-lea; apoi pe Sfântul Ioan Valahul (†1662) şi pe binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, martirizaţi de turci, în ziua de 15 august 1714.
Toţi aceştia, prin rugăciune şi evlavie sau prin suferinţă şi jertfă pentru adevăr şi dreptate, au atins culmea desăvârşirii, au devenit „temple ale Duhului Sfânt” (cf. I Cor. 6, 19).
În această Duminică, îi pomenim pe cei ce au apărat „legea strămoşească”, înfruntând cu bărbăţie pe otomani şi habsburgi sau pe alţi asupritori şi cotropitori. Pildă în această privinţă avem, în secolul al XV-lea, pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, apărătorul pământului românesc în faţa primejdiei Semilunei, cel mai de seamă ctitor de locaşuri sfinte şi sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni.
De asemenea, avem pildă, în secolul al XVIII-lea, pe preoţii mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, pe călugării Visarion şi Sofronie şi pe credinciosul Oprea din Săliştea Sibiului, toţi din Ardeal, care s-au împotrivit făţiş uniaţiei.
Îi pomenim, în această Duminică, pe toţi ceilalţi Sfinţi ai Bisericii străbune, din toate timpurile şi locurile, care au apărat credinţa, glia, nevoile şi neamul, arătându-ne cum putem sluji pe Dumnezeu şi pe semeni în acest spaţiu geografic şi etnic. Între aceştia, un loc de cinste îl au şi ostaşii care s-au jertfit pentru apărarea ţării, dar şi clericii şi credincioşii care au murit în închisori şi în deportare, în timpul regimului comunist ateu.
Iubiţii mei,
Glasul Mântuitorului, care i-a chemat pe cei patru pescari, ne cheamă şi pe noi. Celui Ce ne-a arătat iubirea Sa se cade să-I răspundem cu iubirea noastră. Pentru aceasta este nevoie să ne desprindem de „mrejele” unor preocupări mărunte, să alungăm din suflet noroiul păcatelor şi să auzim chemarea de dincolo de veac a Mântuitorului: „Veniţi după Mine!”.
În casă, pe stradă, la locul de muncă şi oriunde ne aflăm, trebuie ca fiecare dintre noi să fie un apostol, adică un trimis al Domnului. Medicul la masa de operaţie, profesorul la catedră, funcţionarul la birou, muncitorul în fabrică, plugarul pe ogoare, savantul în laborator, scriitorul la masa lui de lucru, pot şi trebuie să fie apostoli ai binelui, adevărului şi iubirii, în lume.
Împlinindu-ne rostul şi datoria noastră cu conştiinţă şi răspundere, păstrăm şi mărturisim aceeaşi dreaptă credinţă pe care au mărturisit-o Sfinţii autohtoni pomeniţi astăzi.
Curăţindu-ne inimile de pofta cea rea, detaşându-ne de toate deşertăciunile pământeşti, ne dovedim fii vrednici ai Bisericii noastre dreptmăritoare şi ţinem mereu aprinsă candela spiritualităţii româneşti.
În acest fel, urmăm pe Apostolii Domnului şi pe Sfinţii neamului nostru şi avem, totodată, convingerea că pentru urmarea lui Hristos vom ajunge în corturile drepţilor unde ne vom bucura împreună cu toţi cei mântuiţi.
La aceasta ne îndeamnă Sfântul român Ioan Iacob de la Hozeva (†1960) când zice: „Urmează, deci, pe cale dreaptă,/Strămoşilor celor iubiţi,/Căci iată duhul lor te-aşteaptă/În ţara celor fericiţi”. Amin.
