În Sfînta Scriptură, în cartea Psalmilor stă scris: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel” (Psalm 67, 36). Oare ce vrea dumnezeiasca scriptură să ne spună?
Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele, ci pe cei care s-au desăvârşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Mântuitorul numai Apostolilor şi celor asemenea lor a zis: „Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 28). Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari, preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii lui Hristos. Cinstim pe sfinţi şi le cerem ajutor în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu, precizează site-ul resursecrestine.ro.
Sfinţii sunt modele de credinţă pentru noi, având drept mărturie pe sfinţii mucenici. Muncenicii sau Martirii sunt cei ce şi-au dat viaţa mărturisind pe Iisus Hristos în împrejurări deosebite. Mucenicii sunt primii sfinţi ai Bisericii, care a considerat întotdeauna că mucenicia nu ar fi fost posibilă fără ajutorul harului Duhului Sfânt. De aceea, cel mai adesea mucenicii au fost cinstiţi ca sfinţi imediat după moarte de către ceilalţi creştini. Primii mucenici au fost Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ştefan, unul din cei şapte diaconi.
Mucenicii erau cinstiţi de adunarea locală a credincioşilor strânsă în jurul mormântului mucenicului unde adesea se găseau şi moaştele lui, în ziua pomenirii morţii sale, adică naşterea la viaţa veşnică. Cultul mucenicilor se dezvoltă după modelul cu cultul eroului antic. Ei erau pentru creştinii din antichitate „eroii credinţei” şi după înţelegerea creştină, nici nu ar fi putut da mărturie până la moarte fără ajutorul harului lui Dumnezeu, motiv pentru care au fost cinstiti ca sfinţi imediat din momentul morţii lor.
Printre aceşti sfinţi mucenici se numără şi Ermil şi Stratonic, a căror pomenire o săvârşim astăzi. De aceea, cu îngăduinţa dumneavoastră, vreau să vă prezint viaţa şi mucenicia celor doi sfinţi.
Dreptmaritori creştini,
Dacă-mi îngăduiţi, doresc să fac o menţiune cu referire la împăratul Licinus, din porunca căruia are loc acest martiriu. Liciniu fiul unor ţărani daci, care a înbrăţişat cariera militară. Îndrăgit de Galerius ajunge să fie proclamat augustus, ocupând provinciile danubiano-balcanice. Devine apropiat de impăratul Constantin cel Mare, fiindui alături acestuia la publicarea edictului de la Mediolan. Însă Licinius a rămas în continuare fidel zeilor păgâni, astfel aducând spre moarte mecenicească mulţi creştini din provincial sa.
Aşadar, Împărăţind Liciniu a dat poruncă grea asupra tuturor creştinilor: ca să fie urmăriţi prin cetăţi şi prin sate şi oricine va afla vreun creştin şi va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare cinste.
De aceea, toţi se sârguiau spre cercetarea şi prigonirea creştinilor, ca să fie plăcuţi împăratului. De acel Liciniu – pe când el şedea odată şi făcea judecată la un loc înalt,s-a apropiat unul din ostaşi, care i-a zis că este un creştin, cu numele Ermil, care are rânduiala diaconiei şi care slujind demultă vreme lui Hristos, râde de zeii, chiar şi pe împărat nesocotindu-l.
Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute şi să-l prindă. Trimişii aflară pe sfântul rugându-se şi ridicându-şi mâinile spre Domnul Dumnezeul său; iar el înştiinţându-se că este prins, spre a fi judecat şi chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie şi de veselie; apoi a mers cu ostaşii, nu cu sila fiind dus, ci ca şi cum avea a primi cinste, alerga cu sârguinţă şi a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzându-l împăratul, l-a eşti creştin, cum am auzîntrebat dacă este cu adevărat creştin sau doar este învinuit de alţii. Fără sî gtăgăduiască a răspuns din tot sufletul nu numai că este creştin, ci despre aceasta adeveresc că sunt sfinţit Dumnezeului celui nevăzut, şi înaintea Lui slujesc în rânduiala diaconieiî.
împăratul a zis: „Să fii diacon, adică slujitor şi la ai noştri zei”. Iar mucenicul râzând de cuvintele lui, i-a zis: „O! împărate, mi se pare că eşti surd sau nebun! Eu ţi-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu idolilor voştri, care sunt văzuţi, căci ei nu văd nici nu ştiu ce sunt, ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înşelându-te, îi cinsteşti ca pe nişte zei, fiind pietre şi lemne cu totul surde şi neînsufleţite, lucruri de mâini omeneşti, de care se cade mai ales a râde decât a li se închina cineva”.
Atunci împăratul n-a suferit vorbă lui, ci îndată a poruncit să bată pe mucenic peste obraz cu nişte unelte de aramă, pregătite spre muncire, iar chinuitorii să strige: „Nu fi îndrăzneţ cu limba, Ermile! Cinsteşte pe împărat, jertfeşte zeilor, şi te izbăveşte de munci”. Iar el fiind bătut tare, se arăta ca şi cum nu simţea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi cu glas mai tare a strigat, zicând: „Răni fără sfârşit vei lua şi înfricoşata mina a lui Dumnezeu o vei cunoaşte, căci lăsând pe Ziditorul tău, iei aminte la zeii cei surzi şi muţi şi, ce este mai rău, te sileşti a atrage şi pe alţii la aceeaşi pierzare, ca unul ce urăşte mântuirea lor”.
După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniţă trei zile, nădăjduind că se va gândi şi se va căi de îndrăzneala să. Iar mucenicul mergând, cântă: „Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme ce-mi va face mie omul”. Şi intrând în temniţă, a cântat: „Cel ce paşti pe Israel, ia aminte; Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce şezi pe heruvimi, arată-te şi vino ca să ne mântuieşti pe noi”.
Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger, mângâindu-l şi întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: „Ermile, îndrăzneşte, grăieşte şi nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meşteşugurile duşmanului, şi de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire”. Astfel Dumnezeu a înarmat pe ostaşul Său spre nevoinţă, l-a încins cu putere, a învăţat mâinile lui la război, şi a dat arc de aramă în braţele lui şi pavăză de mântuire.
Iar după trei zile, Liciniu împăratul, şezând iarăşi la judecată, a pus de faţă pe Ermil, zicându-i: „Oare te-ai căit şi vei voi acum ca să aduci jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ţie? Sau tot aceeaşi nebunie te cuprinde, şi de bunăvoie vrei să te dai pierzării?”.
La aceasta ostaşul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: „Ţi-am spus odată, împărate; se cădea ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintâi, şi mai mult să nu mă întrebi; pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia şi slujesc, şi Căruia pe mine însumi mă sârguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor”. Zis-a împăratul: „Atunci voi vedea de-ţi va ajuta Cel ce locuieşte în cer”.
Şi îndată a poruncit la şase ostaşi vârtoşi, să-l ia şi întinzându-l la pământ, să-l bată fără cruţare. Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un fără de trup şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, care pentru mine ai răbdat răni şi bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; însuţi întăreşte-mă pe mine, care iarăşi pătimesc pentru Tine, ca să pot săvârşi această alergare de acum; ca fiind părtaş patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale celei veşnice”.
Sfântul astfel rugându-se, îndată s-a auzit un glas de sus, zicându-i: „Amin, Amin, zic ţie, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste primejdii şi vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta”. Acest glas a adus mucenicului mare îndrăznire şi întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare frică şi cutremur. Pentru că aceia au căzut la pământ şi nu mai puteau să facă nimic; chiar şi împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu şi a poruncit ca iarăşi să ducă pe mucenic în temniţă.
Atunci era străjer la temniţă Stratonic, căruia i se poruncise să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creştin şi prieten al Sfântului Ermil, de care se rănea cu inima, văzându-l în munci; dar se înveselea cu duhul de îndrăzneala şi de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea la nişte pătimiri ca acestea. Iar Sfântul Ermil intrând în temniţă, cânta, zicând: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Atunci a strălucit asupră-i o lumină cerească şi iarăşi a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească şi făgăduindu-i că va avea sfârşitul pătimirilor, după trei zile.
A doua zi chinuitorul şezând iarăşi la judecată, a adus la cercetare pe Sfântul Ermil, care a stat înainte cu faţa luminoasă, cu ochii veseli şi cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinând capul şi râzând de mucenic, i-a zis: „Spune-ne nouă la ce ţi-a folosit temniţa cea întunecoasă şi vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învăţat oare să te supui legii împărăteşti? Şi să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuinţă de chinuri împotriva inimii tale atât de împietrite?”. Mucenicul i-a răspuns: „Temniţa cea întunecată mi-a mijlocit mare lumină şi acum sufletul meu este în pace şi în bucurie şi în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de câştigarea bunătăţilor ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu primeşte nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufleteşti ca să nu vadă adevărul”.
Astfel mustrând sfântul rătăcirea împăratului, acesta a strigat: „Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decât numai să ocărăşti pe faţă cu neînfrânata ta limbă, cu îndrăzneţul tău suflet şi cu nebunia ta; însă să ne răspunzi cu încredinţare, vei jertfi zeilor şi te vei supune poruncii noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?”. Mucenicul lui Hristos, Ermil, i-a răspuns: „Ai auzit răspunsurile mele, împărate, şi nimic mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voieşti şi săvârşeşte cu lucrul ceea ce ai gândit”.
Şi mâniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfânt gol la pământ şi să-l bată cu beţe pe pântece. Iar sfântul în bătăile ce i se aduceau avea întărire pe Hristos, către Care ridicând ochii cei sufleteşti se rugă: „Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbeşte ca să-mi ajuţi”. Iar tiranul aprinzându-se de mânie pentru multă răbdare a sfântului, a poruncit ca să-i rupă pântecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele dinăuntrul lui.
Iar mucenicul zicea: „Inima şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, ca de seu şi de grăsime să se umple sufletul meu, şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea”.
Stratonic, văzând pe Sfântul Ermil, prietenul său, chinuit astfel fără de omenie şi pântecele lui fiind rupt, a început a plânge; dar văzându-l unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul temniţei, pe faţă se arată că este părtaş al rătăcirii creştineşti, şi prieten cu Ermil; căci se milostiveşte şi plânge pentru dânsul. Împăratul chemând pe Stratonic, îl întrebă: „Eşti prieten al lui
Ermil?”.
Stratonic nevrând a minţi, fiind ucenic al adevărului, şi văzând că acum venise vremea nevoinţei sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil şi că este creştin; deci, defăimă pe idoli ca nişte neînsufleţiţi şi pe închinătorii lor ca pe nişte nebuni, şi numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului îl preamări.
Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să bată pe Stratonic cu beţe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, îşi ridică ochii către Sfântul Ermil, prietenul său, şi zicea: „Roagă-te lui Hristos pentru mine, Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credinţa tare şi nemişcată şi să fiu mai presus decât toţi chinuitorii mei”. Apoi râdea de Liciniu şi-l îndemna ca să înceteze a se închina idolilor celor orbi şi neînsufleţiţi şi să se teamă de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mâini este înfricoşat lucru a cădea. Dar au bătut pe sfânt până ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea a poruncit împăratul ca pe amândoi, pe Stratonic şi pe Ermil, să-i arunce în temniţă.
Deci, Sfântul Stratonic se ruga, zicând: „Doamne, să nu pomeneşti fărădelegile mele cele dintâi”. Apoi, amândoi grăiau către Dumnezeu: „Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfânt”. Atunci ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicând: „Alergarea aţi săvârşit, credinţa aţi păzit, şi de acum s-a pregătit vouă cununa dreptăţii, pe care dimineaţă o veţi lua”. A doua zi, aduseră iarăşi pe Ermil la judecată, şi Liciniu l-a întrebat: „Vei jertfi idolilor?”.
Sfântul a răspuns: „Cele ce întâi ţi-am spus, acelea şi astăzi îţi repet; pentru aceea arde, taie şi chinuieşte-mă cum voieşti, pentru că am învăţat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”. Deci, a poruncit tiranul ca să spânzure pe sfânt de un lemn şi cu cuţitele să-i împungă trupul. Iar sfântul, într-acea mare durere, neîncetat se rugă: „Fii mie ajutor, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Apoi a auzit un glas de sus: „Nu te teme, căci cu tine sunt Eu, Dumnezeul Tău”.
După aceasta, împăratul a judecat pe Sfântul Ermil, ca să fie înecat în Dunăre; iar pe Sfântul Stratonic aducându-l, îl îndemna să jertfească idolilor, ca să nu pătimească şi el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic a răspuns: „Cu adevărat, ticălos aş fi dacă m-aş supune poruncii tale celei nebune; şi cum aş voi eu ca să rămân viu, când prietenul meu moare pentru Hristos?”. Liciniu a zis: „Atunci voieşti să mori cu Ermil?”. Sfântul Stratonic a răspuns: „Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevăraţi să îndure primejdia împreună şi de bunătăţi iarăşi împreună să se îndulcească. Şi ce va fi mai dulce pentru noi, decât a pătimi şi a muri pentru Hristos?”.
Văzând împăratul Liciniu că nimic nu sporeşte, a osândit pe Sfântul Stratonic la acelaşi fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.
Pe când duceau pe amândoi sfinţii spre înecare, ei cântau cu veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire. Şi ducându-i ostaşii la Dunăre, i-au pus în mreje şi i-au aruncat în adâncul apei.
Astfel Dunărea a primit trupurile sfinţilor mucenici, iar cerul a sălăşluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioşii le-au îngropat cu cinste, ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punându-i pe amândoi într-un mormânt, ca toate să le fie de obşte, ca prieteni: de obşte mărturisirea pentru Hristos, de obşte temniţa, de obşte chinurile, de obşte înecarea, de obşte îngroparea trupurilor lor, de obşte şi mărirea în ceruri.
Iubiţi credincioşi,
Încă de la început creştinismul nu a fost o problemă existenţială uşoară. Însuşi Mântuitoruş Iisus Hristos şi apoi ucenicii acestuia, au murit ca martiri. Motivele şi maniera persecuţiilor însă au fost variate de la caz la caz, de la o epocă la alta, de la o zonă la alta. Biserica a avut de înfruntat problema internă serioasă a ereziei, iar pe plan extern pe aceea persecuţiei.
Înainte de anul 250 persecuţiile au fost în general locale, sporadice, şi cel mai adesea mai degrabă rezultatul acţiunii mulţimilor decât acela al unei politici civile bine definite. După anul 250 ele au devenit uneori acţiuni politice exprese din parte guvernului imperial roman, cu timpul agravându-se în acţiuni răspândite şi violente. Afirmaţia lui Tertulian că „sângele martirilor este sămânţa Bisericii” a devenit pe de-o parte o realitate înfricoşătoare, iar pe de alta o făgăduinţă uimitoare.
Biserica, în ciuda persecuţiei – sau poate chiar din cauza ei – a continuat să se dezvolte până în secolul IV când şi-a câştigat libertatea de închinare în urma edictului de toleranţă din Milano, emis de împăratul Constantin.
Cauze ale persecuţiilor au fost multe, politice, religioase, sociale, economice şi nu în ultimul rând acest cult al Împăratului. În perioada când creştinismul încă nu se distingea concret de iudaism biserica a suferit puţină persecuţie, căci religia evreilor era una legală – religio licita. La momentul desprinderii de iudaism creştinismul a devenit o grupare separată, considerată o societate secretă. Solicitând adepţilor săi devotament dincolo de cerinţele imperiale, creştinismul a devenit duşmanul statului şi potenţial focar de trădare – o ameninţare pentru siguranţa statului roman.
Orice religie putea fi acceptată atâta vreme cât contribuia la stabilitatea şi integritatea statului, însă exclusivismul creştinismului atunci când era vorba de a alege între Cezar şi Hristos i-a adus repede nemulţumirea conducătorilor statului. Suveranitatea cezarului era ameninţată total de Hristos, creştinii fiind priviţi ca unii care încercau să facă stat în stat.
Religia romană era rigidă şi formală. Pentru un panteon plin de zei nu conta prea mult adăugarea altor zeităţi atâta vreme cât noii veniţi nu ameninţau vechile figuri, crezuri, ritualuri. Creştinii nu aveau accesorii externe ale închinării, aceasta fiind mai ales spirituală, interioară. Curând creştinii au început să fie etichetaţi drept atei – fără zei. Adunările secrete ale creştinilor au atras curând suspiciunea asupra lor şi acuzaţii de imoralitate şi acţiuni antisociale – incest, canibalism. Asta în ciuda faptului că o instituţie ca Cina Domnului sau diferite protocoale creştine interne ca „sărutul păcii” solicitau o moralitate bine definită în cadrul creştinismului. Orice calamitate naturală a ajuns să fie atribuită creştinilor, din cauza ignoranţei şi superstiţiilor păgâne.
Cultul împăratului era o adevărată religie de stat şi o obligaţie cetăţenească pentru toţi locuitorii imperiului. Se tolera orice religie dar era obligatoriu cultul împăratului. Refuzul cultului împăratului era socotit sacrilegiu şi „les majestates” (crimă de stat). Această cauză a declanşat public şi imediat persecuţiile anticreştine.
Acestea erau cauzele care au stat la baza acestor persecuţii îndreptate împotriva creştinilor. Cu toate aceste chinuri cumplite, credinţa, nădejdea şi dragostea au fost virtuţile care sau transformat în platoşe, în scuturi uneori de nepătruns pentru aceste orori. Cu aceste virtuţi s-au înzestrat şi sfinţii mucenici Ermil şi Stratonic, care nu s-au lepădat de Hristos, ci au primit acest dar al muceniciei pentru a trăi veşnic în Împărăţia cea veşnică, unde se bucură darul şi de iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin
Preot David Marian, Parohia Naşterea Maicii Domnului, Mamaia Nord, Năvodari
Sursa: resursecrestine.ro
