Se bucură astăzi Sfânta Biserică, se bucură Epivata, pământul binecuvântat care a odrăslit această mlădiţă cerească, se bucură ortodoxia românească cea primitoare şi păstrătoare a trupului ei nestricăcios; ne bucurăm noi cei adunaţi aici, care prăznuim în fiecare an la 14 octombrie pe ocrotitoarea noastră, pe Prea Cuvioasa maica noastră Parascheva, scrie doxologia.ro.
Sfânta Biserică înalţă astăzi imne de laudă şi cântări duhovniceşti în cinstea sfintei şi Prea Cuvioasei maicii noastre Parascheva.
În glasul clopotelor, dreptcredincioşii creştini se adună cu bucurie şi evlavie creştinească să aducă prinosul lor de mulţumire şi recunoştinţă pentru mângâierile şi binefacerile primite de la dânsa.
Se bucură astăzi Sfânta Biserică, se bucură Epivata, pământul binecuvântat care a odrăslit această mlădiţă cerească, se bucură ortodoxia românească cea primitoare şi păstrătoare a trupului ei nestricăcios; ne bucurăm noi cei adunaţi aici, care prăznuim în fiecare an la 14 octombrie pe ocrotitoarea noastră, pe Prea Cuvioasa maica noastră Parascheva.
Ea este simbolul tinereţii, al virtuţii şi al biruinţei, ca şi ceilalţi sfinţi. Sfinţi, indiferent de rangul lor, ierarhi ori dascăli, indiferent de chipul lor de trăire, mucenici, cuvioase ori drepţi sunt culmile şi coroanele cele mai strălucitoare ale obştei credincioşilor, care prin har şi virtute au atins cele mai înalte trepte morale.
Ei s-au distins prin răbdare şi credinţă, prin smerenie, iubire de Dumnezeu şi de aproapele. Sunt icoane de trăire duhovnicească. Moartea pentru ei a fost prilej de a se întâlni cu Dumnezeu, iar pământul a fost pentru ei mijloc de a câştiga cerul, cum spune un predicator.
Fiind izvoare de trăire şi de îndumnezeire, sufletul nostru se umple de râvnă sfântă, de a le urma exemplul. De aceea biserica ne îndeamnă cu stăruinţă să cinstim pe sfinţi. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Priviţi cu luare-aminte cum şi-au închinat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Evrei 13, 17).
Prin această cinstire pe care o dăm sfinţilor noi aducem laudă lui Dumnezeu însuşi. „Cinstirea ce se aduce sfinţilor, ne spune Mărturisirea de Credinţă ortodoxă, se îndreaptă şi trece la mărirea lui Dumnezeu”.
În aceste cete de sfinţi, în dulceaţa harului, străluceşte şi Sfânta Parascheva. Ea străluceşte prin exemplul de jertfă către Dumnezeu şi către aproapele, de trăire în credinţă şi neprihănire.
Sfânta Parascheva s-a născut în preajma anului 1023 în Epivata, un modest sat din Tracia, aşezat pe malul Mării Negre, aproape de Constantinopol. Părinţii săi, oameni de bun neam şi creştini adevăraţi, au dat fiicei lor o creştere aleasă, în „evlavie creştină” şi frică de Dumnezeu.
Crescând în acest duh curat, ea a împletit lucrul cu rugăciunea şi cu milostenia, ca într-un tot desăvârşit.
Acestea au fost pentru ea pârghia vieţii şi starea de fiecare zi. Tot în acest climat înălţător a crescut şi fratele ei Eutimie, care ajungând episcop al Maditelor, a apărat turma lui Hristos împotriva rătăcirilor.
Într-o zi, Sfânta Parascheva, fiind în biserică, auzi chemarea Mântuitorului, păstrată în Sfânta Evanghelie: „De vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze” (Mat. 16, 24).
Supunându-se unei asemenea chemări, Sfânta Parascheva îşi dovedi ascultarea prin multe fapte alese, prin milostenii, împărţindu-şi hrana şi hainele scumpe la săraci.
Cearta părinţilor n-o întoarce de la asemenea fapte sfinte. Cât de frumos şi de măreţ este să vezi pe o tânără aleasă îmbrăcând pe cei fără de haine şi hrănind gurile cele flămânde, iar bucuria lor să fie bucuria ei. Este un lucru sfânt să trăieşti din bucuriile şi fericirile altora, din bucuriile semenilor tăi.
Acest lucru este semn de adânc altruism, de dragoste sfântă, este semnul evident al nobleţei sufleteşti. Aceste mari virtuţi Sfânta Parascheva le întregea şi cu rugăciunea şi cu credinţa cea arzătoare în Dumnezeu.
Pentru a împlini porunca slujirii lui Hristos cu mai multă putere îşi părăseşte părinţii şi casa, cu tot traiul ei îndestulat din casa părintească şi pleacă la Ierusalim, ca să se închine la sfintele locuri, unde Domnul Hristos şi-a data viaţa pentru mântuirea noastră.
În drum vizitează bisericile din Constantinopol şi din alte localităţi şi se roagă la moaştele sfinţilor. Zăboveşte vreme de cinci ani în Heracleea, oraş din Asia Mică, petrecând în aspră nevoinţă duhovnicească.
Ajungând la Ierusalim intră într-o mănăstire de călugăriţe din pustiul Iordanului, supunându-se şi dăruindu-se total rânduielilor şi vieţuirii aspre mănăstireşti.
Dorul ei de a trăi cele înfăptuite de Mântuitorul o face să cerceteze multe locuri sfinte din Palestina, pentru ca în trăire să întâlnească pe Domnul pe malul Mării Ghenizaret, pe Muntele Fericirilor ori în Betania, să-L audă predicând mulţimilor cuvântul lui Dumnezeu şi tămătuind ca Unul ce avea toată puterea.
Aceste trăiri duhovniceşti o fac adevărata ucenică a Lui. Ea s-a considerat chemată la o apostolie înaltă, ca şi Sfinţii Apostoli. De aceea ea Îl predică pe Iisus pretutindeni. Evanghelia vestită de ea era mai ales o Evanghelie a faptelor şi a trăitilor în virtute creştină.
Dacă cuvintele convertesc mintea, faptele, mai ales, convertesc şi cuceresc inima.
La vârsta de 25 de ani, părăseşte Ţara Sfântă şi se întoarce la Constantinopol, cetate slăvită cu multe biserici, ca: Sfânta Sofia, capodopera creştinătăţii, Biserica Vlaherne, Biserica Sfinţilor Apostoli şi altele, pe care le vizitează şi în care se roagă cu multă credinţă lui Dumnezeu.
În curând se întoarce în satul natal, Epivata, încărcată cu toate harurile sfinţeniei pe care le-a dobândit din locurile sfinte unde au răsunat cuvintele Domnului, cât şi din alte multe cetăţi şi oraşe. Şi precum toată viaţa sa a purtat în sine chipul desăvârşirii, al smereniei, tot astfel şi acum, „Monahie fiind”, nearătându-şi nici neamul ales şi nici frumuseţea virtuţilor, s-a ataşat neştiută de nimeni de Biserica Sfinţilor Apostoli din acel sat, doi ani.
Apoi s-a mutat întru odihnă cerească pe la 1050, în vârstă de 27 ani, primind după cuvântul Apostolului, pentru toate ale sale, dar mai ales pentru iubirea ei jertfelnică de Dumnezeu şi de aproapele „Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-a simţit” (I Cor. 2, 9).
Trupul ei cel sfânt nu a văzut putreziciune, căci după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, „Duhul sfânt care a locuit într-un trup în viaţă fiind, acelaşi Duh Sfânt va locui în el şi după ce sufletul s-a despărţit de el şi prin puterea Lui, îl va face să intre în veşnicie încă din această lume”.
Aşa a fost şi cu Sfânta Parascheva, căci Duhul Sfânt, care a locuit în trupul ei neprihănit toată viaţa ca într-o biserică a lui Dumnezeu, a locuit şi după moarte şi a făcut ca el să nu vadă stricăciune, ci să rămână proslăvit.
Pentru aceste temeiuri cinstim noi pe Sfânta Parascheva şi ne închinăm sfintelor ei moaşte. Ştim, în adevăr că sfântul ei trup nu a văzut putreziciune, pentru că a fost găsit întreg prin descoperire, în pământ, la ţărmul mării.
Ridicat cu multă evlavie, a fost aşezat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Epivata, locul ei drag. Acest loc neînsemnat, a devenit în curând un adevărat loc de pelerinaj, unde veneau credincioşii ca să primească alinarea.
Toţi care veneau aici, de vârste şi ranguri deosebite, de neamuri diferite veneau şi se închinau. Cât de puternică este credinţa, care leagă şi înfrăţeşte şi-i face pe credincioşi să trăiască în pace şi armonie!
Această comoară de mare preţ, moaştele ei, au sfinţit multe locuri. Mircea cel Bătrân, domn credincios, ştiind că Sfânta Parascheva este de origine tracă, aduce moaştele ei cu multă evlavie în Ţara Românească; după lupta de la Nicopole, la 1397, Baiazid le trimite la Constantinopol.
În anul 1641, la 23 iunie, Vasile Lupu, cu multă cheltuială şi osârdie, le aduce în Ţara Moldovei şi le aşază la Iaşi, în Biserica Trei Ierarhi, unde au stat o perioadă de timp, după care au fost mutate în Catedrala Sfintei Mitropolii.
De mai bine de 300 de ani de când Sfânta Parascheva se află pe pământ românesc, ea este un nesecat izvor de binefaceri şi ocrotire a celor din nevoi.
Proslăvită de Dumnezeu în ceruri, prin rânduirea ei în ceata sfintelor cuvioase fecioare, maica noastră Parascheva a fost proslăvită şi pe pământ prin nestricarea trupului său stricăcios, prin izvorârea mirului celui cu bun miros şi prin darul facerii de minuni.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ţinând sema de toate aceste puteri şi de evlavia păstrată de cler şi credincioşi faţă de Cuvioasa Parascheva a hotărât să i se dea cuvenita cinste. Ca urmare, la 14 octombrie 1955 s-a sărbătorit la Iaşi într-un cadru solemn, generalizarea cultului Sfintei Parascheva în toată Biserica Ortodoxă.
Din viaţa Sfintei Parascheva, plină de frumuseţile duhovniceşti care o împodobesc, ne atrag luarea aminte mai ales două virtuţi: apărarea dreptei credinţe şi dragostea de oameni în suferinţă.
Aceste două virtuţi nu au părăsit-o nici în pustie unde era singură numai cu Dumnezeu, care o mângâia şi o îngrădea cu sfinţii săi îngeri, dându-i şi darul facerii de minuni. Aceste înălţări de haruri primite de la Dumnezeu ni le dă şi nouă celor ce ne rugăm înaintea sfintelor sale moaşte şi o rugăm întotdeauna cu credinţă fierbinte ca Dumnezeu să ne întărească şi pe noi în virtuţile pe care le-a avut şi ea.
Alt ideal înălţător desprins de viaţa Sfintei Parascheva este iubirea de Hristos. Pentru slujirea Lui ea a dat totul şi averea şi bucuriile tinereţii şi rangul. Şi noi, cei credincioşi, ne-am ales un ideal înalt, de a fi urmaşi ai lui Hristos şi a ne identifica cu viaţa Lui cea sfântă.
În lumina acestui ideal sfânt, nimeni dintre noi să nu fie nepăsător faţă de mântuirea sa. Să nu fim pământ înţelenit şi cu spini, cu cărări deşarte şi învârtoşări de inimă, cum ne-a arătat Mântuitorul în pilda Semănătorului.
Dimpotrivă, să fim suflete mari, generoase, pământ bun, care să aducă rodiri bogate pentru slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe şi înflorirea Patriei noastre.
Sfânta Parascheva, deşi a întâmpinat multe greutăţi, a ştiut să se împodobească cu multe virtuţi sfinte. Pentru viaţa creştină ea este lumina care stă în sfeşnic şi luminează tuturor.
Să o imităm cu tot sufletul pe această scară de înălţări sufleteşti. Să privim cu atenţie, în această zi la icoana Sfintei Parascheva şi să o reînviem în sufletele noastre. Să ne împodobim icoana sufletului, după cum ne spune Sfântul Grigorie Teologul, cu cele mai alese culori, care sunt faptele bune, ştiind că viaţa aceasta este cu atât mai preţuită, cu cât este trăită în virtute, în muncă cinstită, în iubire de Dumnezeu şi de aproapele şi în promovarea dragostei şi păcii în lume.
Iată, în puţine cuvinte minunata viaţă a maicii noastre Parascheva. Roadele minunate ale nevoinţelor ei se înfăţişează în aceste clipe înaintea minţii noastre ca chemare spre adevărata viaţă creştină.
Virtuţile alese ale Cuvioasei Parascheva au crescut din nevoinţele şi durerile ei greu de tâlcuit în cuvinte, care au dus la omorârea trupului, dar prin aceasta la învierea sufletului ei.
Să ne rugăm Sfintei Parascheva ca să ne ajute să dobândim de la Dumnezeu harurile sale cele bogate şi mântuirea sufletelor noastre. Iar cântarea noastră la acest praznic, să fie unită cu a tuturor credincioşilor de pretutindeni şi mai ales cu a credincioşilor din Moldova, care au azi fericirea să-şi plece genunchii cu smerenie la racla sfintelor sale moaşte, aşezate în „sfeşnicul bisericii” din măreaţa Catedrală din Iaşi.
Acest duh să ne lumineze pe toţi, să fim una, ca semn al unităţii noastre de credinţă şi evlavie şi să zicem: „Bucură-te Sfântă Parascheva, mult folositoare; Bucură-te maica noastră, a tuturor, care din racla sfintelor tale moaşte, ca dintr-o vistierie curată, ne izvorăşti izvoare de sfinţenie şi de lumină cerească din care, aprinzându-ne candele sufletelor noastre să putem păşi cu tine întru întâmpinarea Mirelui Hristos în cântarea cea împărătească a slavei Sale”. Amin.
Sursa: doxologia.ro
