Educaţia în perspectiva artelor imprimă un sens și o conotație afectivă pentru multe dintre achiziţiile şcolare, scrie doxologia.ro.
Formarea publicului pentru receptarea frumosului artistic este deschizătoare și potențatoare a unei integralități în ceea ce privește conturarea personalității. Ea nu se rezumă la o inițiere tehnică în receptarea unui produs sau gen artistic anume. Formarea estetică prilejuieşte elevilor o experienţă pentru un anumit gen de iluminare și trezie, de construire a unui sens legat de existenţa sa, de prospectarea unei deveniri cu adevărat autentice. Educaţia pentru frumos poate aduce la viaţă posibilităţi şi aptitudini ascunse ale copiilor. Prin artă, trebuie cultivată bucuria creaţiei şi a experienţei artistice. În preajma artei se va resimţi bucuria lucrului nou făcut.
Orice proiect educativ responsabil îşi asumă şi o poziţie în raport cu formarea estetică şi artistică a persoanelor. Educaţia pentru arte denotă un anumit mod de a vedea umanul, o filozofie de viaţă aparte, o viziune despre ce este mai de preţ pentru devenirea fiinţei. Importanţa pe care prețuirea artei o capătă în societate dă măsura valorică a respectivei societăţi. Educația pentru artă este deschizătoare de noi orizonturi, pentru că ea dezvoltă spiritul interogativ, reflexiv. Cu acest prilej tânărul intră conştient în perimetrul artistic învăţând ceva despre el însuşi, iar această învăţare îi va permite să rezolve probleme, să pună întrebări, să se înscrie într-o cultură reflexivă asupra sinelui și asupra lumii din care face parte. Educația pentru artă devine o educație a sinelui în perspectiva integrării în umanitate.
Educaţia simţurilor, a gustului estetic, formarea atitudinilor și a unui ideal estetic nu trebuie să fie doar apanajul disciplinelor artistice. Ea are un caracter transversal. Aceasta este o preocupare a tuturor disciplinelor, în măsura în care ele ţintesc nu numai formarea intelectului, ci şi a sensibilităţii (după cum, la fel de bine, prin disciplinele artistice se vor transmite şi cunoştinţe, făcându-se, astfel, printre altele, și educaţie intelectuală). De aceea, ori de câte ori este cazul, se va viza frumuseţea zonei pe care disciplina o are în vedere (natura vie – la biologie, natura fizică – la geografie, perfecţiunea divină – la religie, comportamentul uman – la psihologie, armonia calculelor – la matematică etc.). Dacă adevărul şi binele, de pildă, sunt vizate de mai multe discipline, de ce nu s-ar întâmpla la fel şi cu frumosul?
Formarea pentru receptarea frumosului artistic trebuie să aibă ca referenţial atât arta clasică, statuată de tradiţia culturală purtătoare de semne şi simboluri venite din profunzimea timpului (pentru că este aducătoare de un patrimoniu spiritual polivalent, din epocile trecute, şi orice înviere a trecutului cultural conduce la o edificare a personalităţii), dar şi din experiențele și expresiile artistice actuale, inedite, spectaculoase, poate perisabile (pentru că dau seama de căutările, frământările, speranţele omului contemporan).
Problematica frumosului (creat dar și receptat) se regândește cu fiecare generaţie în parte, întrucât aceasta este purtătoare de noi viziuni şi aspiraţii. Categoria de frumos este una modificabilă, dilatantă, generatoare de interogații și dispute. În perspectiva postmodernă, graniţele dintre cult şi popular se relativizează; la fel, între arta statuată şi experiment, între elevat şi vulgar. Vor avea drept de cetate şi arta mediatică, video-clipul, structurile grafice şi imagistice ale internetului, expresiile artistice ale marginalilor, ale excluşilor (muzica rap, graffiti) etc.
Cultura artistică este un câmp caracterizat prin practici, cunoştinţe, opere dar şi o serie de operaţii mentale particulare, reflecţii, probleme generate de fenomenul artistic. În era numerică asistăm la noi evoluții ale artelor, la noi modalități de impunere a acestora conștiinței publicului. Dacă e să ne raportăm la disponibilizarea artelor, constatăm tendințe de virtualizare a prezenței lor, de transferare prin intermediul cyberspațiului. Muzeul devine virtual; nu ne mai ducem noi în el, ci vine el la noi, îl „prezentificăm” pe propriul monitor al calculatorului. Dispunem de operele de artă după bunul plac, ne „mișcăm” în sala de expoziție după cum dorim, insistăm asupra unui tablou sau detaliu al acestuia după pofta inimii. Virtualizarea artei presupune o re-formare a aparatului nostru receptiv, o reorientare a organelor de simț și a mentalului nostru pentru a „sesiza” ipostaze inedite, imateriale, pentru a le „manevra” într-un mod personalizat. Televiziunea, ea însăși, devine nu numai un mijloc de vehiculare a artei, ci și instrument de intervenție formală, de facilitare și de creare a noi genuri (vezi video-clipul muzical), care nu ar avea sens înafara acestui cadru tehnic. Cultura nu mai este un obiect concret, un bun identificabil, ci un raport cu aceste obiecte, o relație ce generează ea însăși semnificaţii suplimentare.
Valoarea unei opere de artă este dată uneori de context, în urma unei puneri în scenă, a unei reprezentări, a unei investiri cu sens. Lăcașurile de artă devin asemenea unor „temple” în care se oficiază apariţia divinităţii, se celebrează ivirea valorii, întruparea ei în nişte artefacte sau materii cu acordul unor martori, al celor ce receptează şi se încred în generarea valorii. Valoarea nu se dă, ci se face (și re-face) ori de câte ori o conștiință receptoare o dorește, o proiectează, o investește, o construiește.
Un articol de Prof. univ. Constantin Cucoș
Sursa: doxologia.ro.
