La versificarea Psalmilor, Sf. ierarh Dosoftei a apelat şi a folosit mai multe izvoare: Septuaginta în limba greacă, apoi Vulgata în limba latină. Dosoftei a luat drept model textul ortodox, pe acesta căutând să îl amplifice după propria lui imaginaţie. Profunda originalitate a versurilor lui Dosoftei este influenţată de versul popular românesc. Mai ales de cunoscuta balada Mioriţa (Psalmul 46), legenda mănăstirii Argeşului şi de unele vechi cântece ciobăneşti. În redactarea versurilor sale, el nu a fost ajutat de nimeni ci singur prin familiarizarea cu poporul, cu sufletul lui a ajuns a fi un rostitor al graiului romanesc’. Despre răspândirea Psalmilor versificaţi de Dosoftei şi popularitatea lor vorbeşte faptul că mulţi dintre ei au devenit colinde sau cântece de stea. Chiar şi în zilele noastre au fost culese colinde sau cântece de stea care reprezintă, de fapt, diferite variante ale psalmilor lui Dosoftei. Psaltirea în versuri are două aspecte: una, în care scriitorul nu vrea să coboare ci-şi înşiră versurile solemn după datina celor învăţaţi şi alta, partea cea mai întinsă, în care el uită mândria volumelor răsfoite şi se lasă furat de ritmul uşor, săltăreţ, viu al cântecului popular. Aceasta din urma rămâne una din părţile cele mai trainice ale operei sale poetice. Dosoftei avea simţul ritmului şi o mare spontaneitate în găsirea unor forme ritmice, variate şi originale. Lexicul poetic şi tonul general, caracteristic unora din versurile lui Dosoftei, indică influenţa clară a limbii populare aşa cum este folosită ea de către vorbitorul popular. Psaltirea în versuri a lui Dosoftei are muzicalitatea cerută de poezie. Această muzicalitate poetică numai este reprodusă, ci pe de-a-ntregul creata. Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă. Dosoftei nu are numai meritul pionieratului, el reuşeşte sa creeze modele poetice durabile. Publicarea Psaltirii in versuri la Uniev în anul 1673, constituie un eveniment cu totul excepţional în istoria literaturii române. Astfel, s-a întreprins nu numai o încercare îndrăzneaţă de a apăra credinţa, dar s-a demonstrat şi bogăţia mijloacelor de exprimare ale limbii române, s-a dovedit că se poate scrie poezie şi în această limbă, poate chiar mai frumos decât în alte limbi.
„Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim, altă limbă mai frumoasă ca ea, nu găsim…”
