În Biserica noastră creştină ortodoxă deosebim trei feluri de pocăinţă:
1. Pocăinţa ca taină, adică „Spovedania„, în care omul se pocăieşte de ceea ce a făcut, mărturisindu-şi păcatele preotului şi acesta îl dezleagă de ele;
2. Pocăinţa ca „virtute” poate să fie de moment, însă poate să fie şi continuă, în toată viaţa omului;
3. Pocăinţa ca stare continuă, la care au ajuns Sfinţii lui Dumnezeu, cărora toată viaţa le-a fost o urcare continuă în virtute, datorită umilinţei în dragostea lui Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos vrea, mai ales, de la noi acte interioare: milă, dragoste, căinţă din tot sufletul: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. El vrea să-I aducem ca jertfă inima noastră curată, înfrântă şi smerită. Are nevoie să ne modelăm inima, să devenim buni, iertători, asemenea unui copil nevinovat. Aceasta este pocăinţa creştină, făcută nu din frica de pedeapsă, ci din frica de a nu pierde pe Dumnezeu, de a nu pierde fericirea veşnică. Credinţa trebuie să fie o trăire personală, să o primim de bună voie, aproape să intre ea singură şi să lucreze în noi, nu să ne fie impusă. Sau dacă ne pocăim şi facem câţiva paşi în bine, trebuie să-i facem cât mai discret, să nu observe aproapele nostru. Sfinţii Părinţi ne arată păzirile de păcat după mărturisire, spre a nu cădea omul în cele mai dinainte. Întâia păzire este aducerea aminte de moarte şi a nu uita de păcatele pe care le-a săvârşit. Aducerea aminte de moarte ne ajută foarte mult să nu mai păcătuim, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Fiule, adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi” (Isus Sirah 7, 38). Cel ce pururea îşi aduce aminte de păcatele sale să nu-şi închipuie în minte şi să nălucească persoanele acelea cu care a făcut păcatul, pentru că acest lucru este periculos pentru cel ce este încă pătimaş. Pentru păcatele cele trupeşti şi urâte, să nu-şi aducă aminte cineva de chipurile cu care le-a lucrat, iar de celelalte păcate pururea să-şi aducă aminte, ziua şi noaptea. Altă păzire după spovedanie este fuga de cauzele păcatului. Cel ce a lunecat în păcate trupeşti să fugă de prietenia şi vorbirea cu feţele cu care a păcătuit. Este un lucru foarte înţelept ca omul să se teamă de primejdia păcatului, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură: „Cel ce se teme de primejdie nu va cădea într-însa” (Isus Sirah 3, 25). Cel ce nu fuge departe de păcat, ci călătoreşte aproape de el, cu frică va vieţui şi de multe ori în ele va cădea. Altă păzire de păcat este deasa spovedanie. De ne vom mărturisi păcatele noastre, credincios este Domnul şi drept ca să ne ierte păcatele. Deasa spovedanie ne aduce multe foloase. Pentru cei bolnavi trupeşte, primul pas spre însănătoşire trebuie să fie îndeplinirea deasă a Tainei Sfintei Spovedanii în faţa duhovnicului, de bună voie, cu umilinţă, cu hotărârea de a nu mai păcătui. Bolnavul, realizând mărturisire deasă, dreaptă şi neprihănitoare, ajutat de dumnezeiescul Har, va reuşi să rupă legătura dintre cauza şi efectul bolii la nivel spiritual şi apoi la nivel fizic. De asemenea, sub epitrahil, cel în suferinţă descoperă Vindecătorului Suprem direct neputinţele, gândurile şi dorinţa de a se însănătoşi sufleteşte şi trupeşte iar pe măsura credinţei, va căpăta darul vindecării.
