În spațiul public european se discută deja de ceva vreme despre legi și inițiative de restricționare a accesului copiilor sub 16 ani la rețelele de socializare. Deși ar părea un instrument menit să-i protejeze, în fapt, o astfel de măsură riscă să aibă efect de bumerang, scrie ziarullumina.ro.
Interzicerea unor rețele ar putea genera migrația către altele sau către zone periculoase ale internetului. Cum facem ca aceste restricționări să nu se transforme, de fapt, într-o vânătoare de fantome? Care ar fi soluțiile alternative pentru a proteja copiii de aceste vârste?
Sunt întrebări la care am încercat să găsim răspunsuri alături de Anca Velicu, cercetătoare în domeniul sociologiei media în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române, Laboratorul Sociologia comunicării şi a spaţiului public.
În România am asistat, câteva săptămâni, la o polemică legată de acest subiect. Unele voci susțin că măsura nu ar fi fezabilă, că nu ar face altceva decât să declanșeze o migrație a tinerilor spre dark web, altele susțin că este o măsură de protecție fără de care suntem în pericol să pierdem o generație, că riscul e unul sistemic. Cum apreciați acest tip de argumentare dihotomică?
Sunt pentru nuanțe și pentru contextualizare. Există chiar mai multe argumente, atât împotrivă, cât și pentru aceste restricții drastice. O să le listez, pentru că sunt foarte importante în discuție. Nu există un consens asupra vârstei de la care copiii sau tinerii sunt brusc pregătiți să înfrunte acest „balaur înfricoșător” care este social media. Chiar și faptul că nu există consens ne arată că această limită este destul de arbitrară. Și este arbitrară mai ales în contextul în care toate cercetările au arătat că efectele social media asupra copiilor sunt foarte variate și nu numai efectele, ci și impactul. Aici mă refer, de exemplu, la faptul, că de la aceeași experiență – aceeași aplicație, același tip de situație pe care copiii o întâlnesc pe internet – unii dintre ei pot să aibă o experiență neplăcută, deci să avem un risc, care să ducă la un impact negativ, pe când alții pot să aibă o experiență plăcută și să fie o oportunitate de dezvoltare pentru ei.
Există acel exemplu al străinului, să nu te împrietenești pe internet cu cineva, dacă nu l-ai cunoscut în viața reală. Toată lumea îl considera riscul numărul unu, s-au investit mulți bani în campanii de conștientizare, având în vedere că există acel stereotip al pedofilului care pândește. Dar, pe de altă parte, o grămadă de copii au reușit să-și extindă cercul de prieteni și interese folosind internetul. Deci, cum spuneam, de aceeași experiență unii copii pot beneficia, alții nu. Ce anume face ca unii copii să tragă beneficii, iar alții nu, e o întreagă problemă. Printre altele, este vorba despre sprijinul pe care copiii îl au acasă și plasa, rețeaua socială în care ei deja sunt – prietenii, părinții, profesorii, care pot să-i sprijine și să-i ghideze în a fi cât mai în siguranță.
Și aici ajungem la un punct pe care discuția în spațiul public românesc l-a atins, acela că părinții ar fi by default nu numai responsabili de ghidarea copiilor și protejarea acestora, ci ar fi și capabili să o facă. Dar nimeni nu dă părintelui un permis care arată că de la un anumit moment este apt să ghideze un copil. Iar în spațiul digital nu toți părinții se pricep să facă acel ghidaj. De multe ori, părinții pot să fie chiar cei care expun copiii la multe riscuri pe internet. Și aici mă refer la ultimele mele studii despre riscul sharenting-ului, acea situație în care părinții expun date personale ale copiilor în social media, dintr-o dorință de a se construi ca părinți sau pur și simplu inconștient.
Avem, deci, o vârstă de la care copiii vor fi feriți, dar care e vârsta asta nu știm, pentru că demersurile legislative nu sunt bazate pe studii reale despre dezvoltarea copilului. Apoi nu există „copilul”, ci există „copii”, foarte diferiți. Pe de altă parte, avem ideea că adultul devine dintr-odată responsabil și știutor. Și că de la 16 ani și o zi, copilul va ști să se ferească și se va comporta responsabil. Or, orice studiu de până acum și bunul simț, până la urmă, ne spun că o expunere treptată și o învățare treptată, în care copilul se acomodează cu mediul, pot duce la o experiență bună. Adică, nu-l ții pe copil în casă până la 16 ani, iar la 16 ani îi deschizi ușa și-l pui să treacă strada, pentru că nu va ști; cel mai probabil îl va călca o mașină.
„Riscuri și după 16 ani”
Discuția a plonjat, cumva, direct în zona efectelor. Dar lipsește o discuție mai adâncită despre cauze. De exemplu, tot în discuția despre restricționarea accesului la rețele au fost incluse argumente legate de faptul că un raport OMS din 2024 arată că 24% dintre copiii de 11, 13 și 15 ani din România suferă de sevraj când le este luat telefonul.
Cred că se amestecă foarte multe frici. Problema dependenței de dispozitiv este deja legată de prezența în fața ecranului. Nimeni nu spune, în legile care se propun, că tinerii nu au voie să aibă un telefon, ci că nu au voie să fie pe anumite platforme. Și nici măcar nu e vorba despre toate platformele, doar câteva. Și ne putem întreba de ce acestea și nu altele. Pentru că unul dintre contraargumentele date au fost că, de fapt, în momentul în care tu, prin lege, institui anumite platforme care sunt de risc, practic îi vei direcționa spre alte platforme, care sunt mai puțin în vizorul autorităților și mai puțin reglementate de multe ori, și care pot să devină, odată cu migrarea copiilor către ele, de mult mai mare risc pentru ei.
Ar trebui să discutăm despre ce ne sperie. Noi, în rețeaua EU Kids Online am început să facem, de prin 2009, o clasificare a riscurilor: riscuri de conținut, de contact, de comportament (de conduct) și de contract. Riscurile de conținut se referă la expunerea copiilor la conținut inadecvat, un risc pe care l-am avut și în cazul televiziunii, unde era aceeași problemă a violenței și a sexualității. Riscurile de contact sunt cele în care copilul este contactat de cineva, cu presupunerea că i se face un anumit rău, că este în pericol, că-l victimizează, că-l vulnerabilizează acest contact. Riscul de comportament este acela în care copilul ia parte la interacțiunea pe internet – fie că este martor într-un caz de bullying sau de hate, fie că este victimă într-un caz în care doi prieteni se ceartă. Iar riscul de contract este cel în care copilul este exploatat (sexual sau comercial). Dacă luăm aceste patru riscuri, în ce zonă aduce social media un mai mare risc? Dacă citești reglementările social media, nu găsești pornografie acolo; deci nu prea ai riscuri de conținut. Există însă riscurile de contact, de comportament și mai ales cel comercial, despre care nu se vorbește aproape deloc.
E în regulă să le interzicem accesul, ca să-i ferim de toate aceste riscuri, și nu este mai bine să reglementăm acele platforme, astfel încât să nu-i expunem la acele lucruri? La nivel european, deja avem reglementări destul de bune. Problema este cum le implementăm și cum facem să funcționeze. Copilul va regăsi toate aceste riscuri și după 16 ani. Și atunci, prin restricționare, n-am face decât să amânăm o anumită expunere a lui la niște riscuri.
Aparent, în China soluțiile de acest tip, cumva, funcționează. Însă China nu e cel mai bun exemplu, dacă ne gândim la ce tip de regim există acolo.
China nu este neapărat un model de urmat. Dacă nu mă înșel, au un ID pe care îl dă guvernul și, de câte ori se logează pe internet, pe orice aplicație, folosesc acel tip de ID, care le dă sau nu le dă acces la anumite conținuturi. Această abordare deschide o situație problematică în alte țări decât China, legată de faptul că eventualele regimuri autoritare vor putea să folosească aceste date în profilarea și în urmărirea propriilor cetățeni. Mai ales noi, care am trecut prin comunism și știm că se poate ajunge la lucrurile acestea și mai știm și că există aceste discuții despre limitarea libertății de expresie și în spațiul american, și în altele, cred că ar trebui să fim foarte atenți.
Restricționarea accesului la rețele ar implica automat tehnici de verificare a vârstei utilizatorilor. Mulți specialiști susțin că tehnicile existente azi pentru verificarea vârstei nu sunt eficiente. Cum ar putea fi dusă chestiunea legată de verificarea vârstei până la capăt? Este posibilă, este fezabilă?
Părerea mea este că nu vrem să avem genul acesta de verificare, pentru că asta ar deschide cutia pandorei spre un tip de internet foarte controlat. Cel mai probabil, tehnic se poate face chestiunea asta, dar ar presupune că orice utilizator de internet trebuie să-și confirme vârsta printr-un act de identitate. Acele sisteme biometrice de verificare nu vor putea niciodată să-ți spună dacă ai 16 ani și o zi sau 16 ani fără o zi. Deci, verificarea exactă clar eșuează.
Apoi deschide cutia pandorei pentru că se pune problema acută a datelor personale pe care platformele nu numai că le vor putea obține, ci vor fi îndreptățite să le obțină și nu este foarte clar în ce măsură vor putea să le gestioneze. Au fost deja destul de multe cazuri când astfel de date au ajuns la terțe părți. Va fi cu atât mai problematic cu cât vor fi o grămadă de date personale ale copiilor. Deci, tu vrei să protejezi copiii și, de fapt, strângi o grămadă de date care vor putea ajunge la terțe părți, care vor putea să-i impacteze mult mai rău, vor putea să fie urmăriți acești copii, în timp. Nimic nu-ți garantează că nu o să se antreneze inteligența artificială pe aceste date, că nu o să fie folosite ca să fie targetați copiii sau pentru profilarea copiilor.
Deci, răspunsul este da, probabil că se poate, dar aproape sigur nu vrem așa ceva. În urmă cu câteva zile (de la momentul realizării interviului – n.r.) „Politico” a publicat un articol în care se vorbea despre faptul că foarte mulți specialiști în securitate informatică avertizau să se pondereze avântul celor care vor acest tip de evaluare a vârstei pentru că, de fapt, poate să ducă la probleme mult mai mari și neevaluate încă.
Această frică a apărut dintr-odată și s-a amplificat în cutia de rezonanță a social media. Pentru că, să fim serioși, Facebook avem din 2004, nu este chiar cea mai nouă problemă. Verificarea vârstei, fie că e bazată pe un ID electronic, pe un ID real, pe măsurători ale feței, înseamnă o grămadă de date pe care, acum, epoca inteligenței artificiale are și capacitatea să le pună la lucru.
Soluții viabile
Ce soluții care să aibă și efecte vedeți?
Există câteva propuneri alternative. Una dintre ele ar fi ideea de safety by design, adică tinerilor, copiilor să li se permită de la o anumită vârstă accesul la aceste platforme cu conturi setate de la început la un anumit nivel de siguranță. De exemplu, un copil cu vârsta între 13-16 ani să nu poată fi adăugat în grupuri fără acceptul lui explicit, să nu poată fi contactat de străini, contul lui să fie by default setat pe private, recomandările care-i vin să nu fie din zona cyber hate sau a unui anumit tip de radicalizare. Deci, platforma să fie responsabilă pentru acest tip de siguranță pentru conturile lor.
Apoi, o altă soluție, care să o completeze pe prima, este educația media. Copilul să fie învățat de la început despre cum funcționează aceste platforme, să înțeleagă ce este un algoritm și de ce comportamentul lui online îl va expune sau îl va feri de riscurile internetului.
Să înțelegi cum funcționează internetul este o chestiune care ar trebui să înceapă de la cele mai mici vârste, de la școala primară. Interzicerea accesului la anumite platforme nu-l va feri pe copil de riscuri. Așadar, safety by design, educație media și ideea de a crea sisteme de siguranță.
Ce m-a deranjat cel mai mult la discuția de la noi legată de restricționarea accesului a fost faptul că, practic, aruncă din nou responsabilitatea pe umerii părinților. Trebuie un sat ca să crești un copil, așa spune vorba. Și acum e nevoie și de școală, și de părinți, copii, biblioteci, decidenți politici, industrie, media, în general – cu toții au o mică parte de responsabilitate. Nu poți să spui că părintele va fi singurul responsabil.
Prin acest tip de lege, de restricționare a accesului la rețele, creăm un fals sentiment de siguranță, am interzis, deci suntem safe. Dar noi nu le-am oferit alternativă acestor copii. Ei vor fi tot pe internet, în alte locuri la fel de problematice, dacă nu le înțeleg funcționarea. Stigmatizăm anumite platforme că sunt mai vinovate pentru că acum copiii sunt cel mai mult acolo, nu pentru că ele sunt atât de rele în sine. Pentru că modelul de business este același. Le închizi pe unele, vor apărea altele. Și ce faci? La fiecare câțiva ani dai o lege să le tot interzici accesul?
Un articol de: Otilia Bălinișteanu
Sursa: ziarullumina.ro
