Sfânta şi marea Luni ne pune înainte blestemarea smochinului neroditor (Matei 21, 19-20) şi istoria lui Iosif cel Preafrumos. Din aceste pilde se desprind două înţelesuri paralele: unul is¬toric, privind poporul evreu în aşteptarea primei veniri a lui Mesia; altul duhovnicesc, eshatologic, privind pregătirea şi aşteptarea ce¬lei de a doua veniri a Mirelui.
Sfânta şi marea Marţi ne pregăteşte pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare şi parabola talanţilor.
Prima pildă asemuieşte intrarea în viaţa veşnică cu o nuntă. Hristos e Mirele Care ne cheamă pe toţi la ospăţul Său de nuntă, precum glăsuieşte utrenia zilei.
Sfânta şi marea Miercuri. Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăinţă. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă şi îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar tot¬odată şi de mare încredere şi nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinţei, ce ne stă la îndemână.
Sfânta şi marea Joi. Mirele Hristos ne-a chemat la ospăţul cel de taină al nunţii Sale, de aceea în această zi, El ne dăruieşte fără economie darurile Sale; şi nu numai darurile, ci însuşi pe Sine, izvorul tuturor darurilor. Patru lucruri mari prăznuim în această zi: sfânta spălare, Cin cea de Taină, rugăciunea din Ghetsimani şi prinderea Domnului, întâmplări dumnezeieşti pline de taină şi necuprinse de minte.
Sfânta şi marea Vineri. Sfinte, mântuitoare şi înfricoşate, numeşte Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinţi¬lor, Sfinţenia însăşi; mântuitoare, pentru că ele sunt preţul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfri-coşate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoşat decât ocara, ruşinea şi batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului şi Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi. însăşi făptura neînsufleţită se cutremură şi se revoltă în faţa acestei nemaipomenite fărădelegi.
Sfânta şi marea Sâmbătă. Fărădelegea s-a săvârşit, dar totodată Domnul şi-a împlinit lu¬crarea răscumpărătoare: „Săvârşitu-s-a!” Dumnezeiescul trup atârnă pe Cruce, gol şi mort, fără suflare; Iosif şi Nicodim îl gătesc pentru îngropare, tânguindu-se cu plângere şi umilinţă.
Se scoate Sf. Epitaf în mijlocul Bisericii cu Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, semnele de slavă ale Celui răstignit, şi poporul evlavios îi aduce prinos flo¬rile primăverii şi florile sufletului: lacrimile căinţei şi frângerea inimii.
