A. GREȘIT ÎN CREDINȚA POPULARĂ
Sâmbăta să nu se mănânce de dimineață, căci în această zi se împărtășește îngerul.
Sâmbăta să nu începi nici un lucru, că nu ajungi să-l isprăvești.
Dacă sâmbăta se croiește ceva, tot în acea zi să se și isprăvească, căci altfel e rău de boală.
Când vremea rea începe sâmbăta ține mult.
B. CORECT ÎN ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ
Crearea lumii a fost un lucru pozitiv (spune Dumnezeu că erau „bune foarte”), şi încheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat să fie sărbătorită de oameni, sau să-i îndemne să laude pe Dumnezeu. Până la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie lăudat şi pentru cel mai mic. Căci se prevede că acest dar mai mic e dat pentru a fi încoronat prin cel desăvârşit. Dar din vina strămoşilor darul mai mic care putea fi, trebuia să fie temelia pe care să se aşeze darul mai mare. Însă n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus morţii formelor materiale individuale, dar nu şi pieirii totale, sau morţii speciilor şi a regnurilor înseşi şi a sufletelor omeneşti. „Odihna” lui Dumnezeu are şi ea atât un semn negativ, cât şi unul pozitiv. Sensul negativ constă în reţinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediată a creaţiei la starea învierii,- sensul pozitiv stă îin pacea lăuntrică a iubirii întreolaltă a celor trei Persoane dumnezeieşti. Moartea persoanelor umane dinainte de Hristos e o urmare mai mult a „odihnei” negative a lui Dumnezeu, a încetării activităţii Lui în lume. Dar oamenii nefiind supuşi morţii cu totul şi definitiv, dacă au trăit cu nădejdea în venirea Mântuitorului şi a învierii lor pe temeiul învierii Lui, se bucură în oarecare măsură şi de „odihna” pozitivă a lui Dumnezeu. Cei de după Hristos însă, dacă au crezut în El, se bucură în mod cu mult mai accentuat în „odihna” lor, de „odihna” pozitivă a lui Dumnezeu, întrucât au şi cunoştinţa Învierii lui Hristos şi aşteptarea sigură a învierii lor, ca o sălăşluire a lui Dumnezeu în ei. Sâmbăta a stat Hristos cu trupul în mormânt, deşi ar fi putut învia îndată după moarte. Dar stând sâmbăta în mormânt, a întărit înţelesul „odihnei” de sâmbătă a lui Dumnezeu, ca reţinere pentru o vreme de la ridicarea creaţiei la starea învierii şi prin aceasta ca adeverire a faptului că nu prin el însuşi se ridică omul la starea de înviere, ci că el trebuie să moară întâi ca om ce poartă urmele păcatului, pentru ca să se arate că învierea este o faptă a lui Dumnezeu mai presus de puterile noastre omeneşti şi ale creaţiei. Ziua învierii nu este o zi de sfârşit, cum e sâmbăta, ci ziua începutului vieţii fără de sfârşit. „Ziua cea dintâi”, ziua începutului fără de sfârşit, este socotită ziua a opta în comparaţie cu ziua cea dintâi a creaţiei. Şi pentru că această zi. a opta. nu va mai fi urmată de altele, ci va fi eternă (infinită), arta creştină a făcut din 8 culcat (+ ∞) şi un simbol al eternităţii, sau al infinităţii.
