Osemintele Sfintei Maria Brâncoveanu și ale fiilor săi, Sfinții Martiri Ștefan și Matei Brâncoveanu, au fost scoase la lumină astăzi, 4 martie, din necropola domnească aflată în interiorul Bisericii „Sfântul Gheorghe”‑ Nou din centrul Capitalei. Rânduiala de deshumare a fost săvârșită de o comisie desemnată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și condusă de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, scrie Ziarul Lumina.
În urma unor expertize antropologice medico‑legale amănunțite, finalizate de curând la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”, s‑a confirmat identitatea osemintelor aflate de secole în mormântul voievodal. Astfel, experții au atestat prezența rămășițelor pământești ale Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, vrednica soție a domnului martir Constantin Brâncoveanu, și ale fiilor acestora, Sfinții Mucenici Ștefan și Matei Brâncoveanu.
Astăzi, comisia desemnată de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel s‑a întrunit în Biserica „Sfântul Gheorghe”‑Nou, locul în care se odihnesc de trei secole osemintele celor trei sfinți. Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, înconjurat de un sobor de clerici, a săvârșit rânduiala liturgică specială pentru astfel de momente.
La timpul cuvenit, rămășițele pământești ale celor trei sfinți au fost scoase din locul de odihnă și așezate în sicrie noi de lemn, cu multă evlavie. După ce au fost aduse în mijlocul bisericii, slujba a continuat cu rostirea unei rugăciuni și intonarea troparelor sfinților.
La finalul momentului liturgic, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a rostit un cuvânt de învățătură în care a evocat jertfa familiei voievodale, evidențiind statornicia acestora în credință: „Cei prezenți la Constantinopol, în ziua când voievodul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și Doamna Maria își cinstea ocrotitoarea, pe 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, au rămas uimiți de cruzimea și de sângele vărsat atunci, dar mai ales de mărturisirea lui Constantin Brâncoveanu și a fiului său mai mic, Matei. Văzând cum au fost tăiate capetele celor trei frați mai mari, dintre care ultimul avea puțin peste 30 de ani, Matei i‑ar fi cerut tatălui său să fie cruțat de la o asemenea soartă. Iar cuvintele tatălui său pecetluiesc iubirea fără margini pentru credința lui, pentru botezul lui creștin, înțelegând că nu era o identitate mai mare decât aceea de a fi creștin, nimic mai mult, nici măcar onorurile pământești, nici chiar avuțiile care reprezentau un dar prețios pentru vremea aceea și pentru toate timpurile”.
Evocarea ierarhului a subliniat, totodată, dimensiunea profundă a jertfei îndurate de Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu care, chiar dacă și‑a văzut familia decimată, a transformat durerea într‑o cruce asumată, arătând prin aceasta că o viață marcată de suferințe poate naște o iubire și mai mare față de Dumnezeu și de Biserica Sa.
„Ea poate a trăit cel mai mult martiriul, după cum s‑a spus și cu alte prilejuri, pentru că a murit câte puțin la fiecare decapitare pe care a văzut‑o, a celor patru fii și a soțului ei, dar și prin încercările multe prin care a trecut ulterior. Doamna Maria a rămas un exemplu luminos de trăire a credinței. Ce a însemnat această trăire? În primul rând, răbdarea până în ultima zi a vieții ei. Purtarea acestei cruci cu atâta resemnare, în spirit evanghelic, înțelegând toate cele ce se întâmplau și mulțumindu‑I lui Dumnezeu pentru toate. Voi oferi două exemple în acest sens: într‑o corespondență avută cu Patriarhul Ierusalimului, Hrisant Nottara, cerându‑i rugăciunea, spunându‑i că așteaptă rugăciunile lui care vor rodi în viața ei, și aceleași cuvinte le‑a adresat și Episcopului Mitrofan, apropiat al familiei Brâncoveanu, spunând că așteaptă și este plină de nădejde în rugăciunile pe care acesta le va înălța către Dumnezeu pentru ea și pentru familia ei. În al doilea rând, toate aceste istorii, păstrate în istoria ctitoriilor brâncovenești, în special la cele patru biserici pe care le‑a înălțat Maria Doamna, ne arată că dragostea ei față de Biserică a continuat și după momentele grele prin care a trecut. Reușind în parte să obțină anumite fonduri, anumite ajutoare materiale din ceea ce avea și de la oameni buni, ea a continuat să arate aceeași dărnicie față de lăcașurile sfinte. Pe lângă dragostea față de Biserică, reținem din tradiția de atunci, păstrată în anumite locuri, lacrimile permanente care nu s‑au uscat pe obrazul Doamnei Marica. De la Mănăstirea Surpatele, unde a ridicat o biserică într‑un loc de liniște și unde se pare că a petrecut cea mai mare perioadă de timp după întoarcerea ei în Țara Românească, Maria Doamna, mergând până la o mănăstire din apropiere, cunoscută sub denumirea de «Dintr‑un lemn» sau «Dintr‑un stejar», plângea mereu. Iar drumul cunoscut între cele două mănăstiri a rămas în amintirea locului drept «poteca doamnei» sau «poteca lacrimilor». Numai Dumnezeu știe câte lacrimi au curs în această familie, spălând tot ceea ce mai putea fi spălat în fața lui Dumnezeu”, a spus Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul.
În final, părintele Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe”‑Nou, a rostit un cuvânt de mulțumire.
La această rânduială de deshumare au participat părintele arhim. Nectarie Șofelea, exarh administrativ al Arhiepiscopiei Bucureștilor; părintele protos. Simeon Cuțui, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor; părintele Dumitru Ștefănescu, consilier eparhial; părintele Ștefan Zară, consilier eparhial; părintele Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe”‑Nou; arhid. Nicolae Iftimiu, consilier patriarhal; Răzvan Mihai Clipici, consilier patriarhal.
Canonizarea Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu a fost aprobată de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 1‑2 iulie 2025, iar cea a Sfinților Martiri Ștefan și Matei Brâncoveanu în ședința din 20 iunie 1992.
Sursa: Ziarul Lumina
