Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia au suferit martiriul în timpul împăratului roman Licinius (308-324), care a desfășurat o puternică prigoana împotriva creștinilor în timpul domniei lui. În Armenia, în jurul anului 320, Cetatea Sevastiei era condusă de un comandant roman pe nume Agricola care, pe lângă prigoana anticreștină, instituise o atentă supraveghere a supușilor săi pentru a nu se îndepărta de la credința oficială obligatorie, cea în zeitățile romane.
În oastea romană (în cadrul căreia erau înrolați romani, greci și armeni) „Legiunea a XII-a Fulminata”, cantonată în Capadocia, se aflau patruzeci de ofițeri viteji, căliți în numeroase războaie, dintre care trei dintre ei, Chirion, Candid și Domnos erau foarte pricepuți în studiul Sfintei Scripturi. Cu toții mărturiseau credința pentru Iisus Hristos, iar comandantul lor, deși îi prețuia ca ostași, a încercat să-i determine să-și schimbe credința creștină în cea păgână, conform ordinelor oficiale: „Cum v-ați arătat ascultători către mai-marii voștri în războaie, așa să ascultați și acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor!” În ciuda presiunilor care veneau de la superiorii lor, Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia nu numai că nu au acceptat să-și trădeze credința, dar nici măcar nu au încercat să negocieze în vreun fel asupra acesteia, Chirion, căpetenia celor patruzeci, răspunzând: „Cum am luptat și am biruit pe vrăjmași pentru împăratul pământesc, tot așa voim să luptăm și pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmașilor Lui”, precizează doxologia.ro.
La rostirea acestui răspuns, au fost aruncați cu toții în temniță și lăsați să reflecteze asupra acestei decizii. La miezul acelei nopți, Însuși Domnul Iisus Hristos li s-a arătat bravilor ostași, îmbărbătându-i: „Bun este începutul nevoinței voastre, dar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” În ziua următoare, comandantul Agricola încearcă din nou să-i facă pe Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia să își schimbe credința ispitindu-i cu cuvinte amăgitoare: „Câți ostași are împăratul nostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înțelepciune, nici întru tărie, nici întru frumusețe, nici așa de iubiți nu-mi sunt mie ca voi. Așadar, a mea dragoste să nu voiți a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveți”. Deloc impresionați de cele auzite, cei 40 repetă la rândul lor refuzul de a renunța la creștinism, fiind din nou întemnițați.
După șapte zile, guvernatorul Lisius sosește cu alai mare în Sevastia, iar ostașii sunt aduși în fața lui, fiind ademeniți inclusiv cu funcții înalte, pentru a-și trăda credința. Cei 40 de mucenici refuză propunerea lui Lisius de a se lepăda de credință, acesta poruncind să fie uciși prin lovituri de pietre, însă slujitorii, încercând să-i lovească cu pietre pe cei 40, se loveau unii pe alții, însuși Lisius, în încercarea de a-i lovi pe aceștia se trezește cu piatra întorcându-se exact în obrazul său. Asistând la această minune dar neînțelegând nimic din ea, guvernatorul îi trimite din nou pe cei 40 de ostași în temniță, pentru a se gândi care urma să fie pedeapsa pentru nesupunerea lor. La ordinul guvernatorului, în ziua următoare, cei 40 de viteji sunt duși la un iezer de lângă cetate, cu apele înghețate, iar spre seară aceștia sunt dezbrăcați și lăsați în apă, pe un ger cumplit și un viscol neîndurător. Pentru a-i ispiti, pe malul lacului, străjerii care îi păzeau pe Sfinți au adus o cadă mare cu apă caldă, menită să îi îmbie pe ostași să iasă și să se încălzească.
O nouă minune are loc în momentul în care, slăbit în forțe dar mai ales în credință, unul dintre cei 40 nu mai poate răbda frigul, cedează, iese din lac și încearcă să ajungă la cada cu apă caldă, însă se prăbușește mort înainte de a ajunge. Rugându-se neîncetat Domnului, în acea noapte multe alte minuni s-au întâmplat. Câteva ore mai târziu o lumină puternică și caldă ca soarele, a înmuiat gerul și a topit gheața, apa s-a încălzit, iar din cer s-a pogorât deasupra capetelor Sfinților patruzeci de cununi. Unul dintre străjerii care îi păzeau, pe nume Aglaius (Aglaie), văzând minunea, înțelege că acela care ieșise din apă fusese exclus din ceata Sfinților și cunoscând pentru prima dată măreția credinței în Hristos își aruncă pe mal hainele și se alătură celorlalți strigând: „Și eu sunt creștin!”.
La ivirea zorilor, Lisius și Agricola au rămas uimiți găsindu-i pe Sfinții 40 de Mucenici vii și nevătămați și ordonă ca imediat aceștia să fie scoși din apă și să li se sfărâme gleznele cu ciocanul. Prigonitorii i-au scos așadar pe cei 40 de mucenici din iezerul înghețat și le-au zdrobit apoi fluierele picioarelor. Unul dintre ei, pe nume Meliton era foarte tânăr, iar mama lui, venind acolo, îl îmbărbăta să rabde chinurile până la sfârșit, oricât ar fi fost de greu, pentru a se sfinți.
După ce și-au dat cu toții sufletul Domnului, au fost puși într-un car și duși să fie arși, dar pentru că Meliton încă mai respira, ostașii nu l-au luat. Atunci, mama lui l-a luat în brațe și l-a dus în urma carului pentru a nu fi despărțit de ceilalți, iar pe drum și Meliton a trecut la cele veșnice împăcat, în brațele mamei lui.
Trupurile Sfinților au fost arse, iar oasele lor au fost aruncate în lac.
Sursa video: Justinian Filokalis
