Cuvioasa Teodora s-a născut în anul 812, în cetatea Eghina din Grecia. Mama ei a murit la puțin timp după naștere, fapt pentru care tatăl ei, fiind bătrân, a încredințat-o nașei sale pentru a o crește, iar el s-a călugărit. Astfel, Teodora a crescut în duhul înțelepciunii și al fricii de Dumnezeu. Încă de la o vârstă fragedă, a fost logodită cu unul din cei mai de vază tineri de pe insulă.
Cu ocazia invaziei piraților sarazini, fratele ei a fost omorât, iar Teodora, dimpreună cu familia sa, s-a refugiat în Tesalonic. Odată ajunsă la vârsta majoratului, s-a căsătorit cu logodnicul ei, apoi a născut o fată pe care au numit-o Theopisti.
Câțiva ani mai târziu, a mai adus pe lume încă doi copii, care însă au murit la scurt timp după naștere. Cu toate acestea, Teodora a găsit puterea de a trece peste acest mare necaz, mângâindu-l în același timp și pe soțul ei, căruia i-a propus s-o închine Domnului pe fiica Theopísti – care avea deja șase ani – la Mănăstirea Sfântului Luca.
După moartea soțului ei, a luat hotărârea de a părăsi cele lumești, cerând să fie închinoviată la mănăstirea Sfântul Ștefan. Stareța acestei mănăstiri era o rudă de-a sa, Ana, care suferise de pe urma apărării sfintelor icoane. Temându-se că nu cumva tânăra văduvă să cedeze ușor și să se întoarcă în lume încă de la primele încercări mai grele, stareța Ana a ezitat s-o primească, dar până la urmă, însă, s-a înduplecat. Încă de la început, a supus-o la cele mai grele încercări, pentru a vedea dacă va rămâne neclintită în decizia sa.
Teodora s-a dovedit a fi nu numai fermă în decizia luată, ci și foarte disciplinată și harnică, nevoindu-se din greu să dobândească virtuțile monahale. Se distingea mai ales datorită ascultării totale și ferme față de stareță, dar și față de celelalte surori, cărora le slujea fără să cârtească, asumându-și cele mai grele și înjositoare munci. Cu ajutorul desei spovedanii, alunga orice gând vrăjmaș care o îndemna să se întoarcă în lume și, gândindu-se la chinurile iadului, se considera pe sine cea mai netrebnică dintre toate surorile mănăstirii.
După ce a adormit stareța mănăstirii Sfântul Luca, cea care o primise în comunitate, Theopísti s-a mutat la mănăstirea Sfântul Ștefan, unde împărțea aceeași chilie cu mama sa după trup. Atunci vrăjmașul a profitat de ocazie și a reaprins în inima Teodorei sentimentele de mamă. Stareța Ana și-a dat seama că e vorba despre o ispită care putea să le amăgească pe cele două călugărițe, îndepărtându-le de chemarea monahală.
De aceea, într-o zi, pe când Teodora strângea hainele fiicei sale, stareța i-a zis pe un ton aspru: „Teodora, de ce te îngrijești atât de mult de fiica ta?”. Și, amintindu-i de cuvintele Mântuitorului, Care a zis: „cel care își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Iar cel care își iubește fiul sau fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37), le-a interzis să mai vorbească una cu cealaltă.
Astfel, vreme de cincisprezece ani, Teodora și fiica ei nu și-au mai vorbit, păstrând cu sfințenie porunca stareței, deși continuau să trăiască în aceeași chilie, să lucreze și să mănânce împreună. Mai târziu, atunci când Teodora s-a îmbolnăvit grav, stareța, cedând rugăminților celorlalte monahii, a ridicat această interdicție și astfel, Teodora putea să vorbească liber cu fiica ei.
Atunci mama și fiica au constatat că nu mai simțeau vreo afecțiune deosebită una față de cealaltă, în sensul apropierii pe care le-o conferea rudenia de sânge, ci se considerau una pe alta surori în Hristos, fără vreo altă implicație sentimentală, la fel ca toate surorile din comunitatea monahală. Când Teodora a împlinit vârsta de cincizeci și șase de ani, fiica sa, Theopísti, a fost desemnată de către arhiepiscopul Tesalonicului să-i urmeze la conducerea mănăstirii stareței Ana, care era foarte în vârstă și suferindă.
Teodora, ajunsă fiică duhovnicească a fiicei sale de sânge, a dat dovadă de aceeași ascultare și devotament față de noua stareță. Mai mult decât atât: și-a asumat greaua ascultare de a o îngriji pe Ana, pe care boala o făcuse foarte dificilă. Împlinind vârsta de șaptezeci și cinci de ani, Teodora a fost scutită de orice slujire. Cu toate acestea, continua să slujească, cărând pe furiș ulcioare de apă pe sub mantie sau împletind funii din franjurile de lână rămase de la celelalte surori. Avea mereu în minte cuvântul apostolului Pavel: „cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3, 10).
Atunci când a adormit în pace (anul 892), în prezența întregii obști monahale, fața sa îmbătrânită și plină de riduri a strălucit, umplându-se de prospețime tinerească, iar o mireasmă cerească a umplut chilia sa. Mai târziu, uleiul din candela de la mormântul său a început să dea pe dinafară și să curgă din belșug, făcând minuni credincioșilor care se ungeau cu el. La fel și icoana ei, a izvorât mir frumos mirositor, motiv pentru care Cuvioasa Teodora a fost numită „Izvorâtoare de mir”, la fel ca Sfântul Dimitrie, ocrotitorul Tesalonicului.
În vremea cuceririi Tesalonicului (anul 1430), otomanii i-au spart sarcofagul și i-au sfâșiat sfintele moaște, care rămăseseră neputrezite. Niște creștini evlavioși, însă, i-au adunat moaștele, care sunt cinstite cum se cuvine până în zilele noastre la mănăstirea unde a trăit sfânta, mănăstire care a primit numele ei – „Sfânta Teodora din Tesalonic”. În curtea mănăstirii se găseşte şi izvorul Sfintei Teodora, a cărui apă este cunoscută ca tămăduitoare.
