Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, mai este cunoscut și sub numele de „Sfântul Ioan Sinaitul” sau „Sfântul Ioan Climax”, s-a născut spre sfârșitul secolului al VI-lea, și a fost fiul lui Xenofont și al Mariei, aceștia având doi fii: pe Ioan și pe Arcadie. A fost contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul. Conform spuselor Arhiepiscopului Atenei, Meletie, țara de origine a Sfântului Ioan Scărarul este Palestina, iar călugărul Daniil de la Mănăstirea Raith, cel care a întocmit viața acestui mare Sfânt, ne arată că acesta a intrat în obștea monahală încă de la vârsta de 16 ani, ca viețuitor al Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai în urma următoarei întâmplări: mergând la școală în Berit (azi Beirut), în Fenicia, o furtună a scufundat corabia în care călătorea cu fratele său, dar, deși amândoi au scăpat cu viață, au ajuns în locuri diferite, scrie doxologia.ro.
În semn de mulțumire față de bunătatea lui Dumnezeu, ambii frați s-au călugărit, fără a ști unul de altul, Ioan păstrându-și numele, iar Arcadie și-a schimbat numele în Gheorghe. După o perioadă, cei doi frați s-au întâlnit cu părinții lor la Ierusalim, care între timp intraseră și ei în monahism.
Veniamin Costache este de părere că Sfântul Ioan provenea dintr-o familie înstărită, având în vedere că până la vârsta de 16 ani acumulase cunoștințe din toate domeniile și avusese parte de o educație aleasă, lucru rar întâlnit în acele timpuri. Datorită faptului că era foarte învățat și pentru că își ducea viața în Muntele Sinai, a fost numit „Ioan Scolasticul” sau „Ioan Sinaitul”.
În cadrul Mănăstirii Sfintei Ecaterina, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul l-a avut alături timp de 19 ani ca povățuitor, pe bătrânul Macarie, iar după trecerea la cele veșnice a acestuia, Ioan s-a retras într-un loc pustiu, numit Valea Tholas (Wadi Et-Tlah), într-o chilie săpată în munte, aflată la cinci mile distanță de mănăstire. Aceasta a fost casa Sfântului Ioan timp de 40 de ani, unde a petrecut în post și rugăciune neîntreruptă, închinându-și întreaga viață lui Dumnezeu. A trăit ca un adevărat sihastru, hrănindu-se numai cu „acele lucruri îngăduite vieții sihăstrești, din care gusta doar foarte puțin și niciodată nu se sătura.” Își petrecea timpul în rugăciune neîncetată și în priveghere, iar din dragoste de Dumnezeu uda pustiul cu lacrimile sale: „De somn se împărtășea atât cât să nu se vatăme firea minții prin priveghere, iar înainte de culcare se ruga mult și alcătuia scrieri”.
Faptul că Sfântul Cuvios Ioan Scărarul a trăit o viață modestă, lipsită de orice urmă de îndestulare, este confirmat și de biograful său Daniil, care afirma că Sfântul, deși provenea dintr-o familie înstărită, odată intrat în monahism a fugit de iubirea de argint, pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o „închinare la idoli”, prin facerea de milostenii și prin lipsirea celor de trebuință. Prin multă nevoință a învins trândăvia, pe care o considera: „moarte și slăbănogire a sufletului prin pomenirea morții celei trupești, împungând-o ca și cu un bold și a ridicat-o la trezire și osteneală.”
A dezlegat lanțurile și legăturile tuturor patimilor și toate poftele le-a îndepărtat prin plâns, iar patima mâniei a fost definitiv îndepărtată prin „arma” ascultării. Contactul cu alte persoane era foarte limitat, rareori ducându-se la cineva și mai rar de atât vorbea cu cei din jur, înlăturând astfel cât mai mult cu puțină, ispita slavei deșarte. În timpul celor 40 de ani petrecuți în singurătate, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul își întrerupea rutina zilnică doar pentru primirea Sfintei Împărtășanii și cu ocazia vizitelor unor monahi care căutau sfat și lămurire în profunda sa înțelepciune. Spre sfârșitul vieții, a fost rugat să se întoarcă la mănăstire și să primească funcția de egumen.
A acceptat cu multă greutate această condiție și în cele din urmă, a fost de acord să le devină sfătuitor monahilor, prilej cu care a întocmit lucrarea „Scara” la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith, situată la 60 de mile distanță de Muntele Sinai. A răspuns cu modestie că se va strădui să împlinească porunca primită, deși el nu este în stare să învețe pe alții, aflându-se încă la vârsta la care el însuși învață de la alții. Despre Sfântul Ioan Scărarul s-a spus, pe bună dreptate, că a fost ca un „al doilea Moise” în pustiul Sinai, ajungând la „Ierusalimul cel de sus” prin viața sa dedicată celor veșnice și rugăciunii. Părticele din moaștele Sfântului Ioan Scărarul se păstrează în mai multe mănăstiri grecești din Konița, Insulele Tinos, Samos și Mikonos. Cinstitul cap al Cuviosului se află la Mănăstirea Schimbării la Față din Meteora.
Sursa video: Justinian Filokalis
