Sfântul Cuvios Benedict s-a născut în anul 480 în provincia Nursia (Italia) într-o familie înstărită. A avut o soră geamănă pe nume Scolastica, vestită și ea pentru viața sa duhovnicească. Părinții săi, Evtrópios și Avoudánia, îngrijindu-se de buna sa educația, l-au trimis împreună cu doica sa la Roma. Studiile de acolo îi vor fi asigurat cunoștințe de retorică sau de drept, pentru că acesta era drumul pe care îl urmau tinerii de sorginte aristocratică, așa cum era și Benedict, scrie doxologia.ro.
Terminarea studiilor și poziția sa socială îi vor fi deschis porțile pentru cele mai înalte demnități din provincie și chiar din Roma. Nivelul studiilor sale însă nu putea să-i satisfacă sensibilitatea sa religioasă și de aceea preferă să rămână „din punct de vedere științific, neînțelept și neînvățat”. În acest sens, Papa Grigorie cel Mare mărturisea: „Era un om cu viață respectabilă, binecuvântat și prin har și prin numele ce-l purta (în limba latină, Benedictus înseamnă „binecuvântat”). Încă de la o vârstă fragedă avea mintea unui om în vârstă, iar vârsta era mai mică decât virtutea lui.
Disprețuia plăcerile deșarte și, cu toate că ar fi putut în mod liber să se folosească de bogăția și de bunurile familiei sale, nu găsea nici o valoare în acestea, ci dimpotrivă, o inutilitate”. Sfântul Cuvios Benedict de Nursia s-a retras într-un loc ce se numește Efide și, apoi, într-o peșteră din munții Subiaco, unde a viețuit ca eremit vreme de trei ani. A fost îmbrăcat în rasa monahală de către Romano, monahul unei mănăstiri din apropiere, ce se afla sub îndrumarea egumenului Teodot. Faima despre sfințenia vieții sale, se răspândise în toate ținuturile învecinate și, astfel, după moartea egumenului mănăstirii Vicovaro, a fost chemat de monahii acesteia spre a le fi îndrumător, însă datorită nevoinței aspre la care îi supunea, aceștia au reacționat rapid și au căutat să-l otrăvească.
Dezamăgit, Sfântul Benedict a părăsit mănăstirea, întorcându-se în peștera sa. Acolo a locuit o vreme destul de îndelungată și, începând să se adune în jurul său o mulțime de ucenici, s-a creat nevoia stringentă de construcție a unor mănăstiri. În acest scop a construit doisprezece mănăstiri, în fiecare din ele așezând doisprezece monahi, o parte dintre ucenici rămânând cu el. Nu este limpede dacă a căutat să pună bazele unui ordin creștin: probabil, cel mult un grup de comunități autonome. Din acest moment părăsește viața pusnticească, cea după modelul Sfântului Antonie, și trece la experiența chinovială, apropiindu-se de modelul pahomian. Odată cu oamenii, Sfântul a început să primească și ucenici pe care i-a organizat în doisprezece mănăstiri.
În anul 530, după un conflict cu preotul local, Sfântul Benedict s-a refugiat în Monte Cassino, unde a întemeiat o avvaio [= mănăstire] pe ruinele unui vechi templu închinat zeului Apollo. Înțelegând dificultatea punerii în practică a modelului pahomian, îl adoptă pe cel al Sfântului Vasile. El era de părere că este mult mai potrivită înființarea unei mănăstiri autonome, mici sau mari, care să-și acopere singură nevoile economice, religioase, sacramentale și disciplinare. Pe baza acestor idei a procedat la întemeierea și organizarea unei mănăstiri, precum și la redactarea celebrului său Regulament, în anul 540.
Pentru buna organizare a vieții monahale Sfântul Cuvios Benedict de Nursia a redactat o serie de reguli privind modul de împărțire a timpului de către monahi între rugăciune, studiu și munca fizică. Monahismul propus de Benedict era unul care venea în sprijinul credincioșilor și punea pe primul loc nevoile acestora. Numit și Patriarhul monahilor din apus, Sfântul Benedict de Nursia a reușit prin viața sa cu totul sfântă și prin regulile de organizare a mănăstirilor să influențeze în mod deosebit monahismul occidental. Ceea ce a făcut Sfântul Vasile cel Mare pentru monahismul răsăritean, a făcut Sfântul Cuvios Benedict de Nursia pentru cel apusean.
Odată cu înființarea mănăstirilor, a construit și școli pentru copii, unde numeroase familii nobile romane își trimiteau acolo fiii, dintre care cei mai cunoscuți sunt Sfântul Plachida și Sfântul Maurus. Sfântul Benedict de Nursia și-a profețit sfârșitul cu șase zile înainte de trecerea la Domnul. El și-a săpat mormântul, iar în a șasea zi s-a împărtășit și a dat binecuvântarea obștii. Sfântul Benedict este considerat ocrotitorul școlarilor, al învățătorilor, al minerilor, fierarilor și mai ales al muribunzilor, fiind chemat ca sprijinitor în bolile care provoacă suferință.
Este socotit părintele vieții de obște din Apus și „patriarhul călugărilor” din Occident. În anul 1964, papa Paul al VI-lea l-a numit „patron al Europei”, iar în anul 1980, papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „co-patron al Europei”, alături de Sfinții Chiril și Metodiu. A trecut la cele veșnice în ziua de 14 martie 543, în Mănăstirea Monte Casino, fiind în vârstă de 63 de ani.
Surse video: TRINITAS TV, Creștinul Contemporan, Justinian Filokalis
