Astăzi am văzut o imagine care m-a lăsat fără cuvinte. Tatăl Sfintei Elisabeta stătea înaintea moaștelor fiicei sale și se închina. M-am uitat mult la acel bătrân și m-am întrebat ce poate fi în sufletul unui om într-o asemenea clipă. Ce simte un tată când se apropie de racla copilului său și nu vine doar ca tată, ci vine ca un credincios înaintea unei sfinte?
Noi vedem astăzi racla. Vedem lumina. Vedem mulțimile care se închină. Vedem cununa sfințeniei. Dar Dumnezeu și tatăl ei cunosc tot drumul.
Poate că în ochii lui au trecut într-o clipă toate amintirile. Ziua în care a ținut-o pentru prima dată în brațe. Primii pași. Primele cuvinte. Primele rugăciuni. Toate nădejdile pe care le are un tată pentru copilul său.
Poate că și-a dorit să o vadă mireasă.
Poate că și-a imaginat cândva o casă plină de copii, nepoți alergând prin curte, sărbători petrecute împreună, o viață simplă și frumoasă, așa cum visează mulți părinți pentru fiicele lor.
Dar Dumnezeu avea pentru ea un alt drum.
Un drum pe care puțini îl înțeleg și și mai puțini îl pot urma.
Ce a fost oare în sufletul lui când a văzut că fiica sa alege pustia în locul lumii? Când a văzut-o pribegind prin munți, prin peșteri, prin locuri neumblate? Când a văzut-o plecând departe, la Ierusalim, lăsând în urmă tot ceea ce pentru alții înseamnă fericire?
Oare de câte ori nu s-a rugat pentru ea?
Oare de câte ori nu s-a trezit noaptea și a spus: „Doamne, dă-i putere… Doamne, nu o lăsa… Doamne, ajut-o să meargă până la capăt…” ?
Noi vedem astăzi sfânta. El a văzut și lacrimile.
Noi vedem cununa. El a văzut și crucea.
Noi vedem lumina. El a văzut și nopțile.
Noi vedem slava. El a văzut și bolile.
Noi vedem biruința. El a văzut și lupta.
Și poate că uneori inima de tată a sângerat. Poate că au existat clipe când ar fi vrut să o știe mai aproape. Mai ocrotită. Mai puțin încercată. Dar a ales să o încredințeze lui Dumnezeu.
Și iată că astăzi fiica pe care nu a văzut-o mireasă a devenit mireasa lui Hristos.
Fiica pe care nu a văzut-o mamă după trup a devenit mamă pentru nenumărate suflete.
Fiica pe care nu a văzut-o înconjurată de copii a ajuns să aibă fii și fiice duhovnicești răspândiți în toată lumea.
Ce taină dureroasă și frumoasă în același timp!
Uneori Dumnezeu nu ia un vis ca să lase gol. Îl transformă în ceva mai mare decât am fi putut noi înțelege.
Privind la acel bătrân, nu am putut să nu mă gândesc și la propria mea mamă.
Știu că nu i-a fost ușor.
Știu că au existat momente când mă vedea singur, departe, încercat, obosit, poate descurajat. Și sunt convins că au existat clipe când inima ei de mamă ar fi vrut să mă ia de mână și să-mi spună: „Ajunge. Întoarce-te acasă.”
Dar nu mi-a spus niciodată asta.
Niciodată.
În schimb, mi-a spus: „Știu că îți este greu. Știu că suferi. Dar ai răbdare. Mai fă un pas. Dumnezeu nu te va lăsa.”
Poate că nu a știut niciodată cât de mult m-au ajutat acele cuvinte.
Poate că nu a știut că în anumite momente ele m-au împiedicat să mă întorc din drum.
Poate că nu a știut că prin răbdarea și credința ei m-a ținut lângă Hristos atunci când eram slab.
Și privind la tatăl Sfintei Elisabeta, m-am gândit că există părinți despre care nu vorbește nimeni. Părinți care nu apar în cărți. Părinți care nu apar în icoane. Dar care stau în spatele multor oameni ai lui Dumnezeu.
Părinți care plâng în ascuns.
Care se roagă în ascuns.
Care postesc în ascuns.
Care își pun copiii în mâinile lui Dumnezeu și acceptă să îi piardă pentru lume ca să îi câștige pentru cer.
Iar imaginea aceasta va rămâne mult timp în sufletul meu: un tată bătrân, încovoiat de ani, plecându-și fruntea înaintea moaștelor fiicei sale și mulțumind în tăcere lui Dumnezeu pentru că i-a îngăduit să ofere cerului ceea ce a avut mai scump pe pământ.
Și poate că în clipa aceea a înțeles că nici o lacrimă nu a fost zadarnică, nici o rugăciune nu a fost pierdută și nici o suferință nu a rămas fără răspuns.
Pentru că uneori Dumnezeu răspunde rugăciunilor unui părinte într-un fel pe care părintele nu l-ar fi îndrăznit niciodată să-l viseze.
Sursa: Mănăstirea Piatra Tăieturii
