Datele științifice sunt edificatoare. Cei care practică voluntariatul au o stare de sănătate fizică și psihică mai tânără cu cinci ani, iar satisfacția sufletească pe care o resimt este de 7-10 ori mai mare decât a destinatarilor faptelor bune. În mod similar, cei care îi ajută pe semenii lor în mod regulat, au șanse de 10 ori mai mari să aibă o stare mai bună de sănătate, în comparație cu cei care refuză să se angajeze în acte de voluntariat.
Alături de faptele bune individualizate, îndreptate către anumite persoane, un efect similar asupra stării subiective de bine o are activitatea de voluntariat, uitată și ignorată în societatea românească actuală, în comparație cu alte țări, în care există o adevărată cultură a voluntariatului, scrie doxologia.ro.
Și în acest sens, cercetările recente sunt edificatoare. Un studiu larg, implicând câteva mii de persoane, a avut ca scop urmărirea relației dintre activitatea de voluntariat și starea de bine a celor care îl practică. O primă constatare, firească, a fost aceea că, în primul rând, beneficiarii sunt cei care constatau o îmbunătățire a stării de sănătate și o longevitate crescută. Însă ceea ce este și mai interesant este faptul că, în privința voluntarilor, cu cât o persoană desfășoară cât mai multe astfel de activități, cu atât mai mult crește starea ei de bine și de fericire. În mod special, s-ar părea că vârstnicii, care adeseori își pierd sensul și motivațiile din viață, au beneficii mai mari de pe urma activităților benevole pe care le desfășoară.
Aceleași cercetări laborioase au arătat că persoanele care sunt oricând dispuse să ofere ajutor partenerului, familiei, rudelor și prietenilor au trăit mai mult decât cele care s-au implicat mai puțin în astfel de activități. Cantitatea de ajutor primit nu a avut, însă, nici o corelație cu longevitatea.
Datele științifice sunt edificatoare. Cei care practică voluntariatul au o stare de sănătate fizică și psihică mai tânără cu cinci ani, iar satisfacția sufletească pe care o resimt este de 7-10 ori mai mare decât a destinatarilor faptelor bune. În mod similar, cei care îi ajută pe semenii lor în mod regulat, au șanse de 10 ori mai mari să aibă o stare mai bună de sănătate, în comparație cu cei care refuză să se angajeze în acte de voluntariat. Și, în plus, au cu 42% mai multe șanse să fie fericiți, în comparație cu aceștia.
Atunci când a afirmat că „mai fericit este a da, decât a lua” (Fapte 20, 35), Sfântul Apostol Pavel, de Dumnezeu insuflat, a descoperit celor ce urmează credință creștină și lumii întregi, adevărata cale spre fericirea de durată, nu ocazională sau de moment: iubirea de Dumnezeu și de aproapele, manifestată în credință și în faptele milei trupești („generozitatea instrumentală”) sau ale milei sufletești („generozitatea emoțională”) pentru semeni.
Cercetările de ultimă oră din domenii variate ale științei contemporane, între care direct implicate sunt economia comportamentală și neuroeconomia, au observat că atunci când dăruiește, omul este mai fericit chiar și decât atunci când primește, iar faptele bune pe care le face, nu doar că îi îmbunătățesc cu peste 40% starea de mulțumire, de împlinire și fericire, ocazională, ci chiar și amintirea lor are efecte în timp, dar mai ales în veșnicie, din perspectiva iubirii și generozității lui Dumnezeu, Filantropul prin excelență.
Acest adevăr este ferm subliniat de psihiatrul Manfred Spitzer, care, după zeci de ani de cercetări, a constatat că „a dărui cuiva ceva – provoacă sentimente de fericire, lucru asupra căruia ne înșelăm atunci când considerăm că achizițiile personale ne vor bucura mai mult decât donațiile sau darurile făcute altcuiva! Părerea că cheltuirea banilor în interes propriu ne face fericiți – deci cu cât cheltuim mai mult, cu atât vom fi mai bucuroși – este eronată. Egoismul nu aduce fericire! (…) Deci, dacă oamenii (ca urmare a reclamelor, a presiunii sociale sau a oricăror alte motive) se pun pe primul loc și fac mai puține lucruri bune pentru alții, vor ajunge să fie mai nefericiți și mai singuri”.
Moralistul britanic Jonathan Haidt, deși nu se declară a fi o persoană profund religioasă, a evidențiat cu deosebită claritate nevoia de spiritualitate în viața omului, pentru o existență fericită, constatând că, după o perioadă în care omenirea a cultivat o „etică a autonomiei”, ce a dus la înstrăinarea și însingurarea omului, la preocuparea doar de interesele personale și egoiste, este nevoie ca lumea să treacă la o „etică comunitară”, valorizând importanța fundamentală a relațiilor sociale, pentru starea de sănătate fizică și psihică; iar apoi, cu aceste valori înalte, să acceadă la „etica divinității”, prin redescoperirea originii divine a vieții și întorcându-se la Creatorul ei, la „Dragostea Cea Dintâi”, a Tatălui nostru, Bun, Îndelung Răbdător și Mult Milostiv.
