A întemeiat revista „Adevărul literar” si împreună cu Ion Luca Caragiale a editat prima serie/1893 a revistei umoristice „Moftul român”.
Tatăl lui se numea Costache Telescu, dar, înfiat de un unchi staroste de băcani sau bacalbaşa, i se schimbase numele. Căsătorit cu Aneta Bobescu, avusese mai mulţi copii, dintre care, în afară de Bacalbaşa, vor ajunge oameni de condei Ion (Iancu) şi Constantin C. Bacalbaşa, precizează Jurnalul de Drajna.
Dat afară de la gimnaziu, Bacalbaşa se înrolează în armată; aici se îmbolnăveşte de tuberculoza care avea să îl răpună. Şocat de viaţa de cazarmă, părăseşte armata şi, cu temperamentul său entuziast, de agitator, se avântă în rândurile mişcării socialiste.
Dobândind prestigiu, va fi cooptat în Consiliul General al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, de unde însă demisionează în 1894.
Intrat în Partidul Conservator, se vede ales deputat de Ilfov în colegiul al doilea (1899).A mai fost cenzor la Societatea Presei (1894) şi secretar în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Cu o fantezie neastâmpărată, şi-a născocit o sumedenie de pseudonime, care de care mai năstruşnice (ca, de pildă, Kinderfus, Calyope Fourreau, Abayados de Calatrava y Rigolo Nabadayos).
Copil teribil al presei socialiste, iubitor de farse şi bufonerii, Bacalbaşa era, în campaniile pe care le susţinea,un gazetar de temut. Scria cu patimă, cu exaltări de vizionar, ştiind să fie dur, şfichiuitor, vindicativ.
Virulenţa lui pamfletară – prevestindu-l pe N.D. Cocea – nu cruţă deloc instituţiile timpului. Totul, sau aproape totul, i se pare o farsă sinistră, un spectacol de bâlci, penibil şi caraghios.Verva satirică a polemistului se proiectează în creionări acide, vizând diverse specimene din viaţa politică ori din presă.
După modelul lui Caracudi al lui Caragiale, Bacalbaşa conturează tipul gazetarului fără principii şi fără scrupule.
Părerile lui asupra artei preiau idei ale lui C. Dobrogeanu-Gherea (funcţia socială a artei, impactul mediului social asupra procesului de creaţie etc.).Exponent al şcolii critice a „Contemporanului”, pledând pentru arta cu tendinţă, nu acceptă în nici un chip estetica junimistă.
Cu o consecvenţă subminată uneori de o impetuoasă incomprehensiune, lansează atac după atac împotriva literaturii decadente, a formalismului, a pesimismului. În argumentările pe care le dezvoltă, comentariului sociologic i se asociază din când în când criteriul estetic.
Cu excese şi confuzii,Bacalbaşa poate fi socotit printre precursorii orientării marxiste în estetica românească. Fără interes sunt încercările de critică literară. În literatură, Bacalbaşa rămâne, în fond, acelaşi publicist. A scris schiţe, nuvele, un început de „roman cazon”.Poeziile de factură intimistă sunt naive, versificatorul simţindu-se mai în largul său în rostirea umoristică. Accentele sentimentale, romantice (în lirica erotică e un eminescianizant) lasă locul treptat pornirilor de sarcasm şi vehemenţă. Cele câteva traduceri – din Maupassant, Turgheniev, Theodore Gheze, Jokai Mor, Hector France, E.I. Bedinghaus – sunt tipărite în „Democraţia” şi „Adevărul”.
O încercare dramatică, Virtute militară, ancorează în tematica predilectă a autorului, angrenat în campania antimilitaristă din epocă. Spiritual, caustic, cu un gust pronunţat pentru caricatură, Bacalbaşa este un Daumier al prozei satirice româneşti.
Moş Teacă (1893) e o şarjă enormă a mentalităţii de tip cazon.Inspirându-se din creaţia lui Charles Leroy, Le Colonel Ramollot, scriitorul a fost acuzat că ar fi comis un plagiat. Moş Teacă apare însă ca un personaj de cea mai autohtonă provenienţă, ieşit dintr-o cazarmă românească.Pe cât de grotesc, pe atât de absurd, ridicol prin ignoranţă, îngâmfare, automatisme, de o agresivitate tâmpă şi grosolană, personajul şi-a câştigat îndată o faimă care s-a dovedit trainică. Într-o manieră melodramatică sunt scrise schiţele din volumul Din viaţa militară (1895),.Gazetar prolific şi scăpărător, Bacalbaşa nu a avut nici răgazul, nici răbdarea de a elabora o operă la care talentul său l-ar fi îndreptăţit.
Opera:
Moş Teacă, Bucureşti, 1893;
Arta pentru artă, Bucureşti, 1894;
Din viaţa militară, Bucureşti, 1895;
Pardon! (în colaborare cu Constantin C. Bacalbaşa şi Ion C. Bacalbaşa), Bucureşti, 1899;
Scrieri alese, I-II, îngrijită şi introducere de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1965.
Sursa: Jurnalul de Drajna
