Gheorghe Tattarescu a studiat cu unchiul său, pitarul Nicolae Teodorescu, zugrav de biserici, al cărui elev a continuat apoi să fie la școala de zugravi de la Buzău. Artistic s-a format la Roma, unde a studiat la Academia San Luca, în spiritul academismului italian și executând copii după Rafael, Murilio, Salvatore Rosa, Guido Reni, scrie basilica.ro.
Întors în țară s-a implicat în mișcarea de la 1848, a pictat portretele unor revoluționari, precum și compoziții alegorice. În 1860 a fost însărcinat să întocmească un „Album național’ al priveliștilor și monumentelor istorice din țară. S-a remarcat prin pictarea sau repictarea în tehnica uleiului și în stil neoclasic a unui mare număr de biserici (peste 50, deși unele au fost realizate de ucenicii săi). Locașurile pictate de el sunt: bisericile Episcopiei Râmnicului (1854). a Mănăstirii Bistrița (1855), Târgșor (1856), Kretzulescu din Târgoviște (1863), a Mănăstirii Ghighiu (1864), Letca Nouă-Giurgiu, biserica Mănăstirii Samurcășești, Sfânta Vineri-Ploiești. În București a pictat bisericile: Sfântul Spiridon Nou (1858-1860), Olteni, Oțetari, Sfântul Nicolae Șelari, Colțea, Biserica Albă, Sfântul Ilie Rahova, paraclisul Mănăstirii Antim, Kretzulescu, Radu Vodă, Slobozia, Sfântul Nicolae Negustori, Foișor, Zlătari. La Iași, Catedrala mitropolitană (1884-1886) cu peste 250 de scene, păstrate până azi.
De asemenea, a realizat numeroase icoane în ulei. În 1864 a înființat, împreună cu Theodor Aman, Școala de arte frumoase de la București, desfășurând o bogată activitate ca profesor de pictură. Datorită numărului mare de biserici și icoane pictate a ajuns să se confunde cu „însăși ideea de pictură bisericească la noi’, vorbindu-se chiar despre „stilul Tattarescu’. Critica de artă îl socotește a fi „corector al stilului bizantin’, lui datorându-i-se „laicizarea la noi a picturii bisericești’.
Deși din punct de vedere artistic nu i se pot nega certe calități, în planul picturii sacre Gheorghe Tattarescu a ignorat stilul picturii românești de tradiție bizantină, orientându-se către cea apuseană, iar prin repictarea în ulei a unor locașuri de cult reprezentative a distrus iremediabil mărturii de secole ale picturii sacre românești.
