Se împlinesc 77 de ani de când aproximativ 36.000 de persoane au fost deportate în Siberia și Kazahstan, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, scrie basilica.ro.
Scopul deportărilor a fost forțarea colectivizării și eliminarea rezistenței țăranilor care refuzau să intre în colhozuri. Românii au fost al treilea cel mai numeros grup etnic din lagărele sovietice, după germani și japonezi, potrivit fostului ambasador Vasile Soare.
Val masiv de deportări
Povestea românilor din Kazahstan începe în 1906, când primii țărani basarabeni au fost strămutați din estul Rusiei, neavând pământ. Au ajuns cu căruțele trase de boi în Asia Centrală, căutând o viață nouă, dar au rămas străini într-o lume necunoscută. Se numeau între ei „basarabi”, nu români sau moldoveni, iar limba lor arhaică era o mărturie vie a originilor.
Deportările masive au început însă abia în timpul ocupației sovietice, după 28 iunie 1940, când Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost anexate de URSS. Stalin a ordonat represiuni dure: arestări, execuții și deportări în masă, cu trenurile de vite, spre Siberia și Kazahstan.
Primul val de deportări, în 12–13 iunie 1941, a ridicat aproape 30.000 de oameni. Cei arestați au fost despărțiți de familii și trimiși spre lagărele de muncă forțată. Mulți nu s-au mai întors niciodată, iar cei rămași au trăit sub teroare.
Valul cel mai mare a urmat în 6–7 iulie 1949, când aproape 36.000 de persoane – femei, copii, bătrâni – au fost deportate „pe vecie”, potrivit unei hotărâri sovietice secrete. Erau acuzați de „chiaburism”, colaboraționism sau doar de apartenență religioasă.
Condiții extreme
În vagoane de vite, fără apă, fără hrană sau condiții minime, au fost duși în regiunile reci și izolate ale Kazahstanului și Siberiei. Unii au murit pe drum, alții în lagărele de muncă. Printre cele mai grele era lagărul Spassk, unde au murit peste 800 de români.
Vasile Soare, fost ambasador al României în Kazahstan, a documentat acest calvar. A descoperit în arhivele sovietice urmele celor trei valuri de deportări între 1941–1951 și a fotografiat supraviețuitori care încă vorbesc limba română a anilor ’30, fără neologisme, dar plină de dor.
Oficial, în anul 2000, erau înregistrați în Kazahstan peste 20.000 de români, majoritatea trecuți drept „moldoveni”. Din cauza fricii moștenite din epoca stalinistă, mulți evitau să se declare români. Unii se identificau chiar ca armeni sau ucraineni.
Izolați de restul lumii, au reușit să păstreze credința, limba și tradițiile românești într-un mediu ostil.
Societate Culturală „Dacia”
Pentru a păstra memoria victimelor, Vasile Soare a înființat în 2005, la Karaganda, Societatea Culturală Română „Dacia” și a ridicat primul monument dedicat prizonierilor români morți în lagărele sovietice. A fost un gest de recunoaștere, dar și un apel la responsabilitate.
„Dacă în 70 de ani de Uniune Sovietică nu au dispărut, e trist că în 30 de ani de libertate ar putea să dispară”, spunea ambasadorul. Românii din Kazahstan nu mai sunt doar supraviețuitori ai unui trecut violent – ei sunt puntea spre o memorie colectivă care nu trebuie uitată.
