În viaţa creştinului, deznădejdea şi nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din cer, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată cât de mare este puterea acestor două patimi. Nici o armă nu este mai eficientă în mâna diavolului ca deznădejdea, scrie doxologia.ro.
Tocmai de aceea el nu este atât de mulţumit când păcătuim, ca atunci când deznădăjduim. Chiar şi tristeţea mântuitoare, pe care o simţim pentru păcatele noastre, poate să ne distrugă dacă este prea mare. Ştiind că Părintele ceresc, Care este Păstorul cel bun, nu numai că nu ne dispreţuieşte când ne întoarcem la El, dar ne primeşte înapoi cu multă dragoste – cu mai multă dragoste decât cea pe care o arată oamenilor sporiţi în virtute -, ştiind nu numai că nu-i pedepseşte pe cei rătăciţi, dar Se duce chiar să-i caute, atunci când suntem căzuţi în păcat nu trebuie să deznădăjduim, după cum atunci când facem vreun lucru bun nu trebuie să avem o prea mare îndrăzneală.
Când cădem, să ne pocăim, iar când săvârşim vreo faptă bună, să fim cu luare aminte, să nu cădem. Căci este o la fel de mare cădere când lucrăm virtutea şi căpătăm o prea mare îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu, ca atunci când păcătuim şi ne cuprinde deznădejdea. Oricât ar dura viaţa noastră, să nu deznădăjduim. Nădăjduind spre Domnul şi, cunoscând iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate şi să mergem pe calea virtuţii, să ne căim şi să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem sta cu îndrăzneală dinaintea înfricoşatului scaun de judecată al lui Hristos şi să intrăm în împărăţia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu.
