Credinţa care mântuieşte este o virtute, una dintre cele mai mari, o sinteză a virtuţilor. Credinţa care mântuieşte nu este un obiect pe care să-l ai o dată pentru totdeauna şi să-l porţi cu tine în buzunar, fără să-ţi mai faci probleme. Credinţa care mântuieşte este o nevoinţă, este o lucrare lăuntrică de toată vremea, ce poate să crească în noi, să fie împuţinată sau chiar să moară, în funcţie de cum trăim. Credinţa fără fapte este moartă.
Faptele înseşi pot să fie moarte, dacă sunt formale, dacă sunt legaliste, dacă sunt izvorâte din prisos de mândrie, dacă sunt mincinoase sau interesate, dacă sunt în alt duh decât în Duhul Adevărului. Credinţa care mântuieşte înseamnă dreapta şi via închinare sau dreapta şi via relaţie cu Făcătorul şi Mântuitorul nostru.
Credinţa care mântuieşte este sinceritatea deplină a sufletului cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, este viaţa trăită în Duh şi în Adevăr. Sinceritatea în faţa conştiinţei noastre este pasul cel mai greu şi cel mai important către smerenie, fără de care nu există credinţă adevărată. Astăzi, cu greu mai ştim ce este credinţa, deoarece cu greu mai ştim ce este smerenia autentică şi rostirea sinceră a cuvintelor de umilinţă, de prihănire a noastră înşine.
Ne-am obişnuit cu „manierisme”, ne-am învăţat să ne smerim „automat” din cuvinte sau gesturi „standard”, sa ne ghemuim imaginar în ipostazele unei „smerenii” emoţionale, în care ne centrăm tot pe starea noastră de bine sau pe imaginea de sine. Nu mai avem criterii să deosebim adevărul de fals, sarea cea curată de surogatele „identic naturale”.
Daca am avea sinceritate, am avea şi criterii. Dar trebuie să ne rugăm pentru ca fiecare să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Să ne silim cu toţii să reparăm greşelile noastre, să avem o credinţă vie în Dumnezeul cerului şi al pământului, că sfânt este Domnul Dumnezeul nostru şi sfinţi trebuie să fim şi noi.
Sfinţi trebuie să ne facem, dacă vrem să locuim şi noi cu sfinţii. Să trăim în sfinţenie şi în viaţă curată. Să ne lepădăm de toate păcatele care ne întunecă sufletul şi trupul. Orice rugăciune făcută pentru cineva întăreşte legătura dintre noi şi persoana respectivă. Aceasta este misiunea pe care o putem îndeplini când nu putem ajunge la persoanele bolnave pentru a le vizita: rugăciunea stăruitoare. Prin cuvântul rugăciunii putem depăşi graniţele spaţiului şi timpului şi putem îmbrăţişa suferinzii care au nevoie de ajutorul nostru
