O vorbă veche românească spune un adevăr cum nu se poate mai grăitor: „Cum îi creştem, aşa îi avem”. Această axiomă se referă la educaţia şi formarea obiceiurilor sănătoase pentru fiii şi fiicele noastre, care vin pe această lume cu un anume bagaj genetic, însă părinţii au obligaţia să-i modeleze în numele binelui. „Creşterea” religioasă face parte din acest ansamblu al educaţiei, fiind împlinită prin aducerea copiilor la biserică la fel cum îi atragem spre şcoală, scrie doxologia.ro.
Familia trebuie să fie unită şi în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, pentru a le fi bine, aici şi dincolo, tuturor membrilor ei. Un copil nu va învăţa lucruri ziditoare sufletului şi trupului dacă, în timp ce mama merge la biserică, el va rămâne acasă şi va dormi. Sau, mai grav, va sta conectat la calculator sau televizor. Nu de puţine ori, soţul lasă în seama soţiei mersul în casa Domnului, apreciind că „eu cred în legea mea. Du-te tu, femeie, şi îmi povesteşti şi mie”.
Tabloul este întregit de acele familii ai căror părinţi nu calcă în biserică, locul unde lucrează Duhul Sfânt şi unde te simţi cu adevărat în legătură cu Dumnezeu-Tatăl, decât formal, cu ocazia unor sărbători mari, precum de Sfintele Paşti, pentru a lua lumină. Copilului îi trebuie oferită puterea exemplului: când va vedea bucuria din ochii părinţilor atunci când îşi îndreaptă paşii spre biserică, va simţi şi el această bucurie nemărginită. Nu poţi să-L faci cunoscut pe Dumnezeu copilului tău dacă tu, părintele lui, nu eşti credincios. Nu poţi cere copilului să facă ceva dacă tu însuţi, prin ceea ce faci, te dezici de ceea ce ceri…
Puterea exemplului este mai mare aici ca oriunde. Din fericire, există şi cazuri – puţine, desigur, dar sunt – în care copiii devin religioşi în ciuda aspectelor negative văzute în familie sau tocmai datorită acestora. Se feresc şi ajung la Dumnezeu. Copilul este un dar al lui Dumnezeu, cu toţii fiii Lui suntem, astfel că tot ceea ce facem trebuie să urmeze calea şi învăţătura Părintelui nostru ceresc. Nu putem îndeplini cuvântul Domnului, nu (ne) putem forma din punct de vedere moral fără a participa la sfintele slujbe – locul unde Domnul Dumnezeul nostru este mai prezent ca oriunde.
Copiii şi părinţii deopotrivă îşi vor cultiva răbdarea prin ascultare, sfat şi înţelegere, dragostea – faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape – şi nădejdea în ajutorul cerut cu credinţă şi rugăciune neîncetată. Scopul educaţiei creştine a copiilor este ca mama şi tatăl să ajute copilul să crească în biserică şi să se sfinţească. Desigur, părinţii vor ajuta copilul să înveţe literele, să studieze, să dobândească anumite cunoştinţe şi să-şi facă o anumită poziţie în societate, dar scopul mai înalt este să devină sfânt. Cel mai adânc scop al educaţiei copiilor nu este să ajungă înţelepţi sau să fie doar oameni morali în societate, ci să ajungă buni fii ai lui Dumnezeu, să dobândească înfierea după har.
